Rolul minunilor în viaţa Bisericii

Vindecări, eliberări de demoni, învieri din morţi, minuni: au acestea vreun rol în viaţa Bisericii lui Cristos de astăzi? Care a fost rolul minunilor săvârşite de către Domnul Isus? Care a fost rolul minunilor săvârşite de către apostoli? Există vreo diferenţă de scop între minunile Domnului Isus şi minunile apostolilor? Perioada minunilor s-a încheiat, s-au minunile sunt incluse încă în planul lui Dumnezeu, pentru Biserica de astăzi? Minunile pot fi ele falsificate?
Iată câteva întrebări care se ridică în mintea noastră atunci când discutăm pe acest subiect. Deoarece problema minunilor este de actualitate în lumea teologică, deoarece subiectul trebuie să preocupe pe orice creştin şi lucrător sincer, în cele ce urmează, doresc să prezint câteva din principiile pe care le-am descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce vă propun este să nu ne lăsăm influenţaţi de o abordare baptistă, penticostală, sau carismatică asupra subiectului, ci să permitem Cuvântului lui Dumnezeu să ne vorbească liber, pe această temă.
Ca mod de lucru: propun să defalcăm minunile Domnului Isus, de minunile apostolilor.
1. Rolul minunilor făcute de Domnul Isus.
Discutând despre rolul minunilor săvârşite de Domnul Isus, două întrebări trebuie să preocupe în mod deosebit: Cui au fost adresate aceste minuni şi cu ce scop?
Pentru început aş dori să formulez răspunsul la aceste întrebări, iar apoi să-l argumentez cu Scriptura: Prioritatea numărul unu a Domnului Isus, în ce priveşte minunile Sale, au fost ucenicii (cei 12 şi cei apropiaţi Lui), iar scopul săvârşirii lor a fost ca ei să creadă că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu.
Începem cu Ioan 20: 30: ,,Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu Sunt scrise în cartea aceasta.” Din acest verset subliniem expresia: ,,înaintea ucenicilor Săi”. În Ioan 2:11 descoperim şi scopul pentru care, Isus a făcut aceste minuni înaintea ucenicilor Săi: ,,Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galileea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El.” Minunile Domnului Isus au avut valoare de ,,semn” pentru ca ucenicii Lui să-L recunoască, ca Mesia. După ce fratele Mariei şi Martei din Betania a murit, înainte de a porni împreună cu ucenicii Săi spre familia mortului, spre a săvârşi minunea învierii lui Lazăr, Domnul Isus a spus celor doisprezece următoarele cuvinte: „Lazăr, prietenul nostru, doarme: dar Mă duc să-l trezesc din somn.” Ucenicii I-au zis: „Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.” Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit. Şi mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el.” (Ioan 11:11-15) Subliniem cuvintele: ,,Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi ca să credeţi”.
Există o serie întreagă de minuni pe care Domnul Isus le-a săvârşit doar în prezenţa ucenicilor, şi celor apropiaţi lor, fără public: Potolirea furtunii, umblarea pe mare, pescuirea minunată, învierea fiicei lui Iair, schimbarea la faţă, blestemarea smochinului, arătările de după înviere şi altele. Domnul Isus n-a făcut un spectacol public din minunile Sale, El n-a căzut în capcana diavolului, care L-a ispitit să se arunce de pe straşina Templului, pentru ca îngerii să-L poarte pe mâini, în faţa sutelor de gură-cască. De asemenea unora le-a spus: ,,vezi să nu ştie nimeni că ţi-am făcut asta”, iar în alte situaţii, când observa că lumea se strânge cu grămada, în jurul vreunei minuni, Isus pleca din locul acela. Împăratul Irod ar fi vrut să vadă una din minunile lui Isus, dar nu i s-a satisfăcut această curiozitate.
Minunile Domnului Isus i-au ajutat pe ucenici să creadă în El. Natanael L-a recunoscut pe Mesia, atunci când Isus, i-a spus, în chip miraculos, ceva intim din viaţa lui: ,,Isus a văzut pe Natanael venind la El şi a zis despre el: „Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug.” „De unde mă cunoşti?” I-a zis Natanael. Drept răspuns Isus i-a zis: „Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.” Natanael I-a răspuns: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.” Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului.”(Ioan 1:47-51) Petru, de asemenea, L-a recunoscut pe Isus ca Domn, tot în urma unei minuni: ,,Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus, şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci Sunt un om păcătos.” Fiindcă îl apucase spaima, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, din pricina pescuirii pe care o făcuseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zebedei, tovarăşii lui Simon. Atunci Isus i-a zis lui Simon: „Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni.” Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul, şi au mers după El.” (Luca 5:8-11) În urma minunii umblării Domnului Isus pe mare, ucenicii au rostit următoarele cuvinte: ,,Cei ce erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14: 33)
Aşadar, cred că avem suficiente argumente spre a putea concluziona că: minunile Domnului Isus au fost adresate în mod special ucenicilor, iar scopul lor a fost ca ei să creadă că Isus este Cristosul Fiul lui Dumnezeu.
Dar cum rămâne cu urmaşii apostolilor? Cum ajungem noi să credem că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu? A opta zi după înviere, după ce Domnul Isus se arată lui Toma, după ce la cererea acestuia, Isus îşi prezintă mâinile şi picioarele spre verificare, şi după ce Toma face acea extraordinară declaraţie de credinţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu, Domnul Isus rosteşte nişte cuvinte foarte interesante: ,,Tomo” i-a zis Isus „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.” (Ioan 20:19) Prin aceste cuvinte, Domnul Isus a afirmat că a fost o vreme în care la credinţă se ajungea prin vederea lui Cristos şi a minunilor Sale, dar că vine o vreme în care la credinţă se va ajunge fără vederea minunilor Fiului Întrupat. După aceste cuvinte ale Domnului Isus, evanghelistul Ioan se grăbeşte să ne spună prin ce anume se va ajunge la credinţă, de acum înainte: ,,Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu Sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” (Ioan 20: 30-31) Fratele Beni Fărăgău are perfectă dreptate când afirmă că a fost o vreme în care la credinţă se ajungea prin atingerea Cuvântului Întrupat, şi că de atunci încoace la credinţă se ajunge prin atingerea Cuvântului Scris. Tot în acest ton îşi începe Ioan şi prima sa epistolă: ,,Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” (1 Ioan 1:1-4) De notat faptul că Ioan, ca apostol al lui Cristos, a ajuns la cunoaşterea vieţii veşnice prin auzirea, vederea şi pipăirea Cuvântului întrupat, iar noi ajungem la aceasta, prin ceea ce el ne vesteşte şi ne scrie. Apostolul Pavel ne spune de asemenea că la credinţă se ajunge prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu nu prin vederea minunilor: ,,Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Romani 10: 17) Dar parcă cea mai clară explicaţie a faptului că la credinţă se ajunge prin auzirea Cuvântului, nu prin minuni, ne-o dă chiar Domnul Isus, în pilda bogatului şi Lazăr, în care bogatul ajuns în iad, vrea să facă ceva pentru cei cinci fraţi ai lui, ca să nu ajungă şi ei în acel loc de chin: ,,Bogatul a zis: „Rogu-te, deci, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame” a zis el „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” (Luca 16: 27-31)
Aşadar, pentru ca noi să ajungem la credinţă, este suficient Cuvântul lui Dumnezeu, minunile nefiind necesare.
Dar cum rămâne cu minunile săvârşite de către apostoli, au avut acestea acelaşi scop ca minunile Domnului Isus, sau au avut un scop diferit?
2. Rolul minunilor făcute de către apostoli.
Pentru simplificare, voi proceda ca şi în prima parte a studiului, formulând de la început, şi în cazul apostolilor, scopul minunilor săvârşite de către ei, după care voi aduce argumente din Scriptură: Nicăieri în Evanghelii sau în Faptele Apostolilor, nu găsim scris că minunile săvârşite de către apostoli ar fi avut rolul de a conduce la credinţă, ca şi în cazul minunilor Domnului Isus, însă peste tot găsim scris sau ilustrat faptul că, minunile apostolilor au avut rol de a întări propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Minunile apostolilor nu înlocuiesc propovăduirea Evangheliei ci o întăresc. La credinţă oamenii nu ajung prin minuni ci prin propovăduirea Cuvântului, însă minunile deschid culoar pentru Evanghelie.
Primul text biblic la care aş dori să ne referim, este marea trimitere, conform Evangheliei după Marcu: ,,Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer, şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele, care-l însoţeau. Amin.)” (Marcu 16: 15-20) De notat, că misiunea încredinţată ucenicilor este propovăduirea Evangheliei, că Evanghelia trebuie să-i conducă pe oameni la credinţă, iar minunile sunt semne care întăresc această lucrare. Privind la acest text, logica simplă, îmi spune că dacă cuvintele : ,,Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” mi se adresează şi mie, atunci în mod obligatoriu mi se adresează şi celelalte: ,,Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede…” sau, ,,Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele, care-l însoţeau.” Dacă am o responsabilitate faţă de misiunea Evangheliei, atunci am acces şi la baza de resurse pusă de Dumnezeu la dispoziţie, spre a o îndeplini. Dacă minunile menite să întărească propovăduirea Evangheliei nu mă privesc, atunci nu mă priveşte nici propovăduirea Evangheliei. Ori rămân amândouă în picioare, ori cad amândouă. Pot să accept că minunile menite să întărească propovăduirea Evangheliei în secolul douăzeci şi unu pot fi diferite de cele din secolul întâi, deoarece şi contextul cultural este diferit, dar nu pot concepe ca acestea să lipsească.
Marea trimitere din Matei, ne prezintă acelaşi lucru, subliniind că cei care se angajează să îndeplinească marea trimitere, vor beneficia atât de puterea cât şi de asistenţa Domnului Isus.
În timp ce Domnul Isus, îi trimitea pe cei şaptezeci de ucenici, în lucrare, echipaţi cu puterea de a propovădui Evanghelia, de a scoate duhuri rele şi de a vindeca bolnavi, El a rostit următoarele cuvinte: ,,Mare este secerişul, dar puţini Sunt lucrătorii! Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.” (Luca 10:2) Dacă consider că aceste cuvinte mă vizează şi pe mine, eu fiind un potenţial lucrător în secerişul Domnului, atunci tot pe mine mă vizează şi puterea de a face această lucrare.
În Ioan 14:12 Domnul Isus spune ucenicilor Săi următoarele cuvinte: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl:” Prin aceste cuvinte Domnul Isus nu închide cercul minunilor în jurul celor doisprezece, ci îl deschide pentru toţi cei care cred. Cuvintele acestea sunt cu atât mai vrednice de crezare cu cât sunt prefaţate de expresia: ,,Adevărat, adevărat, vă spun…”.
În cele ce urmează, vă propun să luăm concret câteva minuni din Faptele Apostolilor, şi să observăm ce rol au avut acestea, în vederea întăririi propovăduirii Evangheliei.
Prima minune la care aş dori să ne referim este vindecarea ologului din naştere, din Fapte capitolul trei. Ce rol a avut vindecarea ologului din naştere? Minunea n-a înlocuit propovăduirea Scripturii. Credinţa n-a venit în urma vederii minunii ci în urma propovăduirii Scripturii: ,,Însă mulţi din cei ce auziseră cuvântarea, au crezut; şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii.” (Fapte 4:4) Atunci ce rol a avut minunea? ,,Tot norodul l-a văzut umblând şi lăudând pe Dumnezeu. Îl cunoşteau că era cel ce şedea la poarta „Frumoasă” a Templului, ca să ceară de pomană, şi s-au umplut de uimire şi de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră. Fiindcă el se ţinea de Petru şi de Ioan, tot norodul, mirat, a alergat la ei în pridvorul zis al lui Solomon. Petru, când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul şi a zis norodului:” (Fapte 3: 9-12) Minunea a avut rol de a stârni curiozitatea mulţimilor şi de a le strânge la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-ar fi putut face prin campanii publicitare extrem de obositoare şi costisitoare, a făcut Dumnezeu printr-o singură minune. În termeni de sport, minunea i-a ridicat lui Petru mingea la plasă, iar el n-a trebuit decât să o lovească. Nu ni se cere nouă să ne rugăm ca Dumnezeu să deschidă uşi pentru Cuvânt? Dar oare credem că El poate să o şi facă? Este adevărat că nu totdeauna trebuie să fie vindecat un olog din naştere, ca Dumnezeu să deschidă o uşă pentru Cuvânt, El poate face lucrul acesta şi într-un mod mai puţin senzaţional. Nici în cazul apostolilor, n-au fost vindecaţi ologi în fiecare zi, dar fără intervenţie Divină miraculoasă nu există propovăduire eficientă.
O altă minune la care aş dori să ne referim este pedepsirea lui Anania şi Safira din Fapte cinci. Nu intru în detaliile păcatului celor doi, citiţi dumneavoastră textul. Ceea ce doresc să subliniez este efectul produs de această pedepsire miraculoasă: ,,O mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri. Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon, şi nici unul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult; până acolo că scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe, şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei. Mulţimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine, şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate: şi toţi se vindecau.” (Fapte 5: 11-16) Curăţirea bisericii, delimitarea unei graniţe clare între biserică şi lume, putere extraordinară în lucrare, iată doar câteva lucruri pentru care ne căznim din răsputeri spre a le obţine, dar pe care Dumnezeu le oferă simplu printr-o minune.
Dacă citim mai departe capitolul cinci din Fapte găsim izbăvirea miraculoasă a apostolilor din temniţă. În contextul confuziei spirituale generale a mulţimilor din Ierusalim, cauzate de acţiunile liderilor religioşi ai lui Israel, îndreptate împotriva celor doisprezece, ce altceva ar fi putut confirma mai bine că apostolii sunt adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, decât o astfel de minune? Îmi amintesc despre un frate din Rusia comunistă, căruia i s-a înscenat de către regim, o complicitate la o reţea de răspândire de materiale pornografice, care în timp ce era transportat la tribunal, în văzul sutelor de credincioşi, s-a rugat ca Dumnezeu să le dea un semn al nevinovăţiei sale, şi ca răspuns la rugăciune, toate lanţurile, cu care era legat, au căzut de pe el, zală cu zală. O cât de mare nevoie există şi astăzi de astfel de minuni de confirmare a oamenilor lui Dumnezeu, în contextul prorocilor falşi, mai numeroşi chiar ca şi cei de pe vremea lui Ilie.
În capitolul opt Filip este călăuzit printr-o minune spre cineva care avea foarte mare nevoie de Evanghelie. Dacă citim capitolul treisprezece vom găsi, în orbirea lui Elima, o minune de îndepărtare a unei piedici din calea unui om care dorea să audă Cuvântul lui Dumnezeu.
Toate aceste minuni cât şi cele pe care nu le-am menţionat, au rol de a sprijini apostolii în misiunea încredinţată, de propovăduire a Evangheliei. Este adevărat că nu toate au acelaşi grad de spectaculozitate, dar aceasta nici nu contează, ceea ce este important este efectul pe care îl produc.
Aşadar concluzia este limpede: Câtă vreme rămâne în picioare misiunea propovăduirii Evangheliei, rămâne în picioare şi rolul minunilor, în vederea întăririi acestei lucrări.

În concluzie:
Nici în cazul minunilor făcute de Domnul Isus, nici în cazul minunilor făcute de către apostoli, nu găsim o bază biblică pentru a putea afirma că acestea au avut ca scop bunăstarea fizică sau materială, în sensul evangheliei prosperităţii. Da, Dumnezeu are în vedere şi aceste aspecte ale vieţii, însă minunile biblice au fost făcute cu alte scopuri. Minunile Domnului Isus au fost făcute pentru apostoli, ca ei să creadă în El, iar minunile apostolilor au rol de întărire a misiunii Evangheliei.
În ceea ce ne priveşte pe noi: Pentru mântuire nu avem nevoie de minuni. Cuvântul lui Dumnezeu ne este suficient.
Însă lucrarea de propovăduire a Evangheliei este susţinută, şi astăzi, de către Domnul Isus, prin minunile Duhului Sfânt. Lucrarea însăşi este o minune. Altfel nu se explică faptul că ea înaintează şi se extinde, de mii de ani, în ciuda tuturor atacurilor lansate împotriva ei. Dar nu noi alegem când şi ce minune este necesară la un moment dat, ci Duhul Sfânt. Nouă ni se cere doar curăţie de inimă predare, plinătatea Duhului Sfânt şi rugăciune.
Poate cea mai potrivită rugăciune de încheiere este aceea rostită de apostoli după eliberarea lor din temniţă: ,,Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus.” (Fapte 4:29-30)