Category Archives: Predici scrise

Scrisoare către Biserica din Pergam

(Apocalipsa 2:12-17)
Parcă mai mult ca oricând, creştinii adevăraţi au senzaţia că le este dat să locuiască într-o lume, în care s-a instalat, cu toată vigoarea şi intensitatea, scaunul de domnie al lui Satan. În orice direcţie ne-am întoarce, avem impresia că fiecare aspect al vieţii şi existenţei, a intrat sub bagheta marelui înşelător, falsificator, hoţ, criminal, şi duşman a tot ce este bun, frumos şi curat. Ba mai mult decât atât, uneori avem simţământul că acesta a pătruns chiar şi în interiorul Bisericii, încercând să o transforme după chipul lumii, iar cei chemaţi să vegheze, în loc să-l scoată afară, i-au dat bineţe ,,lupului”, lăsându-l să fure să junghie şi să prăpădească, în tihnă.
Dacă chiar în aceste momente, te afli printre cei care împărtăşesc astfel de sentimente, mesajul Domnului Isus către Biserica din Pergam, îţi va fi de mare ajutor. Biserica din Pergam locuia acolo unde s-a instalat scaunul de domnie al lui Satan, care prin persecuţie căuta să o distrugă de afară, iar prin intermediul Nicolaiţilor şi Balaamiţilor, încerca să o distrugă pe dinăuntru. Studiind această scrisoare, vom vedea că în această lume, în care s-a instalat tronul lui Satan, de fapt Dumnezeu domneşte cu adevărat, că în mijlocul tuturor relelor existente, El îşi pregăteşte Biserica pentru cer, că aceasta are toate şansele de reuşită, dacă rămâne în starea de credincioşie faţă de Domnul ei, şi că biruitorii vor fi, cu generozitate, răsplătiţi.
1. Cadrul istoric.
Alături de Efes şi Smirna, Pergamul a fost una din marile metropole ale lumii antice. Însă spre deosebire de acestea, el nu era un centru comercial, deoarece nu avea port la mare, fiind situat la douăzeci şi doi de Kilometri distanţă faţă de aceasta. Însă Pergamul era un mare centru cultural. În Pergam exista o universitate, şi o bibliotecă care era a doua ca mărime din lume, după cea din Alexandria, adăpostind peste două sute de mii de cărţi. Pergamul era şi un centru medical renumit, despre care vom mai vorbi, pe parcursul meditaţiilor care urmează. Acolo existau spitale în care oameni, din toată zona, mergeau ca să fie trataţi. Deasemenea Pergamul era şi un centru ştiinţific. Acolo s-a descoperit pergamentul, care a revoluţionat lumea scrisului, înlocuind tehnologia, mai veche, a papirusului. Papirusul era o trestie provenită din Egipt, care se despica pe lungime, se lipea, şi în urma unor tratamente tehnice, rezulta o suprafaţă, pe care se putea scrie. Dezavantajul acestor papirusuri consta în fragilitatea lor. Când datorită unor conflicte de interese, Ptolemeu împăratul Egiptului a interzis exportul de papirus către Pergam, oamenii de ştiinţă din oraş, au descoperit că prin prelucrarea într-un anume fel a pieilor de capră, se poate obţine o suprafaţă de scris, cu mult mai rezistentă decât papirusul. Pentru că descoperirea a aparţinut Pergamului, ea a purtat numele de pergament. Majoritatea sulurilor vechi ale Scripturilor, care au rezistat de-a lungul secolelor, sunt scrise pe astfel de pergamente. Din punct de vedere religios, Pergamul avea o sumedenie de temple păgâne, închinate lui: Zeus, Atena (Zeiţa înţelepciunii), Asclepius, etc. Toate aceste aspecte au contribuit la alegerea Pergamului ca şi capitală a provinciei romane, Asia Mică, şi ca loc de reşedinţă a guvernatorului roman, înaintea Efesului şi Smirnei.
Despre Biserica din Pergam nu ni se mai vorbeşte nicăieri în Noul Testament, afară de Apocalipsa.
În locul Pergamului antic, astăzi există un mic sat numit Bergama, care încă mai păstrează multe ruine ale faimosului oraş de altădată.
2. Cum se prezintă Cristos Bisericii?
,,Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri” (v12)
Ca să înţelegem motivul pentru care Cristos se prezintă Bisericii în felul acesta, trebuie să mai facem apel la un element de context istoric. Guvernatorii romani de provincie, se împărţeau în două categorii: cei care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, şi cei care nu aveau dreptul acesta. Guvernatorul roman din Pergam făcea parte din prima categorie. El putea să execute pe loc, pe oricine, fără nici un proces de judecată. Totdeauna când ieşea în public, purta asupra lui, o sabie de decor, ca simbol al autorităţii sale nelimitate, pe care se putea citi inscripţia: ,,Dreptul de a purta sabia”. Era suficient ca procuratorul să îndrepte sabia, către cineva, ca în clipa următoare, omul acela să fie omorât, de către soldaţii care îl însoţeau.
Când Domnul Isus s-a prezentat Bisericii, ca Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri, El a vrut să le spună că nu procuratorul roman are autoritatea absolută, ci El. Nu procuratorul roman stă pe scaunul de domnie, ci Isus Cristos. El are dreptul de viaţă şi de moarte asupra locuitorilor pământului, nu reprezentanţii Romei. Prin urmare, Biserica nu are motive să se teamă de nişte oameni, care poartă asupra lor o sabie artizanală, deoarece aceştia nu sunt altceva decât marionetele Celui de sus, care poartă adevărata sabie, şi care se războieşte cu toţi duşmanii ei. Biserica, mai degrabă, trebuie să se teamă să nu păcătuiască, pentru că atunci, ea ar avea de a face cu Cel ce poartă sabia ascuţită cu două tăişuri. Mesajul acesta este valabil pentru fiecare dintre noi: Nu trebuie să ne temem de oameni, indiferent câtă autoritate pământească ar avea, deoarece Domnul este de partea noastră. Mai degrabă trebuie să ne temem de Domnul, ca să nu păcătuim, pentru că altfel sabia Lui s-ar îndrepta asupra noastră. Cu alte cuvinte: Nu trebuie să ne înspăimânte primejdia care vine din afara Bisericii ci mai degrabă pericolul care vine din interiorul ei. Aceasta este lecţia Pergamului.
3. Ce apreciază Cristos la Biserica din Pergam?
,,Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana.” (v13)
Domnul Isus a apreciat Biserica pentru faptul că a ţinut Numele Lui, chiar şi acolo unde era instalat scaunul de domnie al Satanei. Pentru a cunoaşte motivele datorită cărora, Cristos a numit Pergamul, drept scaunul de domnie al lui Satan, trebuie să mai apelăm la câteva elemente de context istoric.
Pergamul tronul lui Satan
Cercetătorii Scripturii afirmă că sunt mai multe motive pentru care Domnul Isus a numit Pergamul în felul acesta: Fiind un centru cultural, la Pergam, cultul lui Zeus, tatăl tuturor zeilor, şi al Atenei, zeiţa înţelepciunii, aveau o importanţă deosebită. Închinarea la aceste zeităţi era impusă, ca obligatorie, tuturor cetăţenilor, iar cei care nu o practicau erau omorâţi. Deasemenea Pergamul era şi reşedinţa guvernatorului provinciei romane, Asia Mică. Cu alte cuvinte, Pergamul era capitala Asiei Mici. Dar cel mai important motiv este în legătură cu Asclepius, despre care vom spune câteva lucruri, în cele ce urmează.
Printre cei mai veneraţi zei la Pergam, era zeul şarpe, numit Asclepius sau Esculap. El era considerat zeul unic al vindecării. Simbolul său era un şarpe înfăşurat pe o prăjină. Preoţii lui Asclepius se îndeletniceau, atât cu jertfele cât şi cu medicina, funcţionând, atât la templu cât şi în spitale. Acest fapt explică de ce mulţi bolnavi se şi vindecau. Ei nu erau vindecaţi prin intervenţia miraculoasă a zeului şarpe, ci prin tratamente şi proceduri medicale, lăsate de către Dumnezeu la îndemâna oamenilor. Aşadar, la Pergam veneau bolnavii din toată Asia Mică, ca să fie vindecaţi. Aceştia înainte de a fi internaţi în spitale, erau trimişi de către preoţi, la templul lui Asclepius, care se găsea în afara oraşului. Cultul pe care trebuiau să-l practice era foarte interesant. Templul era plin de şerpi neveninoşi, iar bolnavii trebuiau să doarmă noaptea acolo, pentru ca aceşti şerpi să-i atingă, să se târască pe ei, pentru ca astfel să intre în contact direct cu zeul şarpe, spre a-i vindeca. Asclepius era numit mântuitorul. Creştinii urau cultul lui Asclepius, cu atât mai mult, cu cât pentru ei şarpele avea o cu totul altă semnificaţie. Când bolnavii din spitale mureau, sau când izbucnea vreo epidemie, oamenii de rând sau ignoranţii, care îşi îndeplineau cu credincioşie îndatoririle faţă de Asclepius, umplând de bani buzunarele preoţilor zeului vindecării, nedumeriţi de cele întâmplate, cereau autorităţilor ,,luminate” de la templu explicaţii. Autorităţile puse în încurcătură, pentru a salva atât onoarea zeului cât şi pielea şi afacerile lor, dădeau vina pe creştini, zicând că Asclepius s-a supărat, şi nu mai vrea să vindece, deoarece creştinii l-au ofensat nevrând să i se închine. Astfel că persecuţia contra creştinilor se înteţea şi mai mult. La fel ca pe vremea lui Nero, creştinii erau ţapii ispăşitori, pentru toate relele din lume, în cazul nostru, pentru minciunile cu care preoţii lui Asclepius îi hrăneau pe bieţii nenorociţi.
Simbolul lui Asclepius, şarpele înfăşurat pe o prăjină, s-a păstrat până astăzi ca emblemă a medicinii. Dacă navigăm doar cinci minute pe internet, scriind pe motorul de căutare cuvinte ca: asclepius, asclepios, asclepion, esculap, sau alte forme ale acestuia, vom descoperi că există o sumedenie de centre şi asociaţii medicale, cât şi medicamente, în ţara noastră şi în străinătate, care şi-au împrumutat denumirea de la acest zeu păgân. Acesta este unul din lucrurile care vorbesc de la sine, cât de păgână şi idolatră este lumea în care trăim, şi cui consideră oamenii de ştiinţă că îi datorează vindecarea. Pentru cei mai mulţi oameni, Dumnezeu cât şi credinţa în El, sunt doar vorbe goale, pentru ca în fapt, tot şarpelui celui vechi să-i acorde venerarea. Aşadar nu doar Pergamul era tronul lui Satan, ci întreaga lume în care trăim, cu toată înţelepciunea, cultura şi ştiinţa cu care se laudă, tot celui rău îi acordă închinarea.
Domnul Isus a lăudat Biserica din Pergam, pentru că a ţinut Numele Lui, chiar şi acolo unde Satana şi-a instalat locuinţa. Într-o localitate în care pe buzele tuturor cetăţenilor erau nume ca: Zeus, Atena, Asclepius sau guvernatorul roman, creştinii au ţinut Numele Domnului chiar cu preţul vieţii lor. Unul dintre aceştia, apreciat de Domnul Isus Însuşi, a fost Antipa, episcopul Bisericii. Mărturiile istorice afirmă despre el că, deoarece n-a vrut să-L blesteme pe Cristos, şi să declare că Cezar este Dumnezeu, ar fi fost pus pe un taur de bronz încins, şi că ar fi ars acolo câteva zile la rând, murind în chinuri groaznice.
Domnul Isus a spus că cine se leapădă de Numele Lui înaintea oamenilor, şi El se va lepăda de acela înaintea Tatălui care locuieşte în ceruri. (Luca 12:2) În lume, Numele Domnului este un nume de ocară şi de badjocură. Cei ce se ţin de El, vor avea parte de badjocuri şi de prigoniri, dar cei ce vor birui vor fi răsplătiţi.
4. Ce condamnă Cristos la Biserica din Pergam?
,,Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva cari, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc.” (v14-15)
Dacă tronul lui Satan, din exterior, prin persecuţii, n-a avut nici un efect asupra Bisericii, aceasta ameninţa să fie distrusă, din interior, prin intermediul Nicolaiţilor şi Balaamiţilor. Mulţi teologi sunt de părere că cele două categorii amintite aici, de fapt sunt una singură: Nicolaiţii. Nicolaiţii au fost pentru Biserică, ceea ce a reprezentat Balaam pentru Israel, de aceea Domnul Isus îi mai numeşte şi Balaamiţi, deoarece acţionau după tiparul lui Balaam.
Când am studiat scrisoarea Domnului Isus către Biserica din Efes, am observat că, potrivit părinţilor Bisericii, precum: Irineu, Clement Alexandrinul şi Tertulian, Nicolaiţii erau urmaşii lui Nicolae, unul din cei şapte diaconi, din Biserica primară, care a căzut de la credinţă. Dintre învăţăturile Nicolaiţilor, amintim următoarele: Nicolaiţii afirmau că: 1. Libertatea creştină îl plasează pe creştin deasupra păcatului, asigurându-i un fel de imunitate în faţa acestuia, aşa că păcatul nu îl mai poate afecta. 2. Din filosofia greacă au împrumutat ideea că sufletul este bun şi că materia este rea. Prin urmare, ei afirmau că trupul fiind oricum rău, nu contează ce faci cu el, şi în ce păcate îl bălăceşti, important este să ai credinţa în spirit, care este bun. 3. Ei afirmau că Harul lui Dumnezeu îi asigură creştinului un fel de protecţie, aşa că creştinul indiferent unde ar merge şi ce ar face, nu poate să i se întâmple nici un rău.
Asocierea dintre numele Nicolaiţilor şi cel al Balaamiţilor, pe care o face Domnul Isus aici, nu este deloc întâmplătoare. Etimologic vorbind, cuvântul Nicolae din limba greacă, cât şi cuvântul Balaam din limba ebraică, s-au format prin compunerea a două cuvinte care înseamnă: biruitor al poporului. Prin asocierea celor două nume, Domnul Isus a vrut să spună Bisericii că, dupăcum Balaam prin învăţătura sa a fost prilejul distrugerii unei părţi însemnate din poporul lui Dumnezeu, tot aşa şi Nicolaiţii, prin învăţătura lor, sunt pricina distrugerii unei părţi însemnate din Biserică. Aşadar pentru a înţelege mai bine funcţionarea mecanismului Nicolaiţilor, care este un fenomen permanent în Biserica lui Cristos, trebuie să ne întoarcem în cartea Numeri, şi să studiem întâmplarea cu Balaam.
După mai mulţi ani de călătorii prin pustie, după ce Dumnezeu a dat în mâna poporului Său, mai mulţi împăraţi şi împărăţii, Israel a ajuns, pe teritoriul lui Barac, în câmpia Moabului. Fiind un om cu înţelepciune, şi ţinând cont de istoria poporului care se găsea în faţa sa, Barac împăratul Moabului, a înţeles că nu are nici o şansă să-l învingă pe Israel, pe cale militară, deoarece Iehova lupta pentru el. De aceea şi-a propus să-i învingă prin vrăji. În scopul acesta, l-a angajat pe Balaam, cel mai renumit vrăjitor al vremii, promiţându-i o leafă bună. Însă în timpul ceremoniilor de aruncare a vrăjilor, Balaam şi-a dat seama că acestea nu au absolut nici un efect asupra copiilor lui Dumnezeu. Pentru că nu vroia să piardă bogăţia promisă, l-a învăţat pe Barac o altă cale pe care poate să-i biruiască, şi anume din interior. Balaam i-a zis lui Balac: ,,Foloseşte-te de două arme la care nu vor putea să reziste: Femeile frumoase şi petrecerile închinate idolilor.” Aşa s-a şi întâmplat. Fetele frumoase ale Moabului, au poftit pe bărbaţii lui Israel la jertfele idolilor lor, au curvit împreună cu ei, Dumnezeu s-a aprins de mânie împotriva lor şi doar într-o singură zi au pierit douăzeci şi patru de mii de israeliţi, fără nici o bătălie militară. (Numeri 22-25, Apocalipsa 2:14-15)
Lecţia care se desprinde din întâmplarea cu Balaam, este că poporul Domnului nu poate fi biruit din exterior. Persecuţia, războiul, vrăjitoria sau alte forme pe care le ia scaunul de domnie al Satanei, nu-i pot face nici un rău. Însă poporul lui Dumnezeu poate fi distrus cu uşurinţă din interior. Când scaunul de domnie al Satanei se instalează înăuntru, convingându-i pe membrii Bisericii că nu-i nimic grav să mai curvească, din când în când, să mai bea câte puţin, să mai danseze şi ei la petrecerile închinate idolilor, sau alte lucruri de felul acesta, atunci acea biserică se nimiceşte singură.
Ei bine, aceasta au făcut Nicolaiţii în Bisericile din primul secol. Au introdus scaunul de domnie al Satanei în interiorul adunării. Răstălmăcind doctrina libertăţii creştine şi a harului, au afirmat că nu trebuie să te expui persecuţiei, sărăciei şi morţii, pentru simplul fapt că eşti creştin. Învăţătura lor suna în felul acesta: ,,Nu-i absolut nici o problemă să mai participi, din când în când, la câte o masă închinată vreunui idol, într-un templu păgân, mai ales dacă aceasta te scapă de persecuţie şi sărăcie, că oricum noi ştim că un idol este egal cu nimic, iar în inimă tot pe Dumnezeu îl avem. Cât despre curvie, nu-i nimic dacă mai păcătuieşti din când în când. Trupul oricum este rău. Important este să nu-l pierzi pe Dumnezeu din suflet. Pe deasupra noi suntem liberi în Cristos, iar Harul lui Dumnezeu ne protejează, indiferent ce am face.” Astfel că multe biserici din primul secol s-au umplut de idolatrie, curvie şi alte asemenea păcate, justificându-le chiar cu Scriptura.
Ce puţin s-a schimbat lumea de atunci şi până astăzi. Nicolaiţii moderni, a căror misiune precisă este să introducă scaunul de domnie al Satanei în Biserică, se înmulţesc din ce în ce mai mult. Ca mesageri ai Diavolului, prin răstălmăcirea Scripturii, scopul lor precis este să-i momească pe copiii Domnului la compromis. Nici o biserică adevărată nu este scutită de atacurile lor.
5. Remediul propus de Isus.
,,Pocăieşte-te dar. Altfel voi veni la tine curând, şi mă voi război cu ei cu sabia gurii mele”(v16)
Cristos nu stă de vorbă cu Nicolaiţii ci cu Biserica. El o avertizează că intră în responsabilitatea ei să ia atitudine împotriva celor care propovăduiesc astfel de învăţături, şi care trăiesc în astfel de păcate. Tolerarea lor în adunare, este păcat de care Biserica trebuie să se pocăiască.
Una din marile probleme ale Bisericii de astăzi, este că în numele îngăduinţei şi iertării creştine, tolerăm, cu multă uşurinţă, oameni care trăiesc în tot felul de păcate, şi care învaţă şi pe alţii, că nu-i nici o problemă să le facă. De dragul de a fi mulţi la număr şi de a ne rotunji bugetele, ne facem că nu auzim şi nu vedem, cum scaunele, comitetele sau chiar şi amvoanele, se umplu de curvari, beţivi, hoţi şi oameni plini de răutate, evident înveşmântaţi în hainele cele mai elegante şi în manierele cele mai alese. Arta de a păstori împreună şi oile şi lupii, am ridicat-o la rangul de politică cultică, iar pe cei care nu şi-o însuşeşte îi acuzăm de lipsă de înţelepciune şi de tact. Pe lucrătorii falşi, care au distrus una sau mai multe biserici, îi lăsăm în continuare să umble nestingheriţi prin biserici, şi să-şi continue lucrarea de nimicire. Dacă cineva are curajul să pună degetul pe astfel de răni, imediat îl marginalizăm şi îl considerăm ca excentric şi periculos.
Iată câteva lucruri de care trebuie să ne pocăim. Altfel vom avea de a face cu Cel ce poartă sabia ascuţită cu două tăişuri.
6. Promisiunea făcută celor ce vor birui.
,,Celuice va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte” (v17)
Mana ascunsă ne vorbeşte despre pomul vieţii, despre ospăţul nunţii Mielului, când vom sta la masă cu Avraam, în Împărăţia Cerurilor, cât şi de Cristos Însuşi, Pâinea care se coboară din cer, şi din care ne vom hrăni o veşnicie întreagă.
Piatra albă are şi ea mai multe semnificaţii. În lumea antică, cei care la tribunal erau găsiţi nevinovaţi, primeau o piatră albă, ca certificat al nevinovăţiei şi achitării lor. Când un sclav sau un gladiator era eliberat, acesta primea o piatră albă pe care era scris un nume nou, pe care avea să-l poarte în lumea liberă. Când cineva făcea o faptă de bravură sau de eroism, primea o piatră albă, care îi asigura intrarea liberă la toate petrecerile şi spectacolele din oraş. Familiile nobile deasemenea aveau asupra lor o piatră albă, ca semn al apartenenţei la lumea aristocratică, şi care le garanta o serie de privilegii.
Aşadar piatra albă promisă de către Domnul Isus biruitorilor, este simbolul iertării noastre, al eliberării cât şi al înălţării la rangul de membri ai celei mai înalte familii din univers.
În concluzie, se merită să ne dăm toate silinţele, pentru a fi printre biruitori.