Morile lui Dumnezeu macină încet dar sigur

Morile lui Dumnezeu macină încet dar sigur
(Num.26:63-65)

De multe ori, imaginea pe care o avem despre Dumnezeu, este a unuia care nu vede, sau se face că nu vede, nu aude, sau se face că nu aude, si nu ia nici o atitudine, indiferent de faptele noastre. Deseori, avem impresia că ne putem permite orice pe lume, că Dumnezeu e bun, specialitatea Sa este iertarea, şi n-o să suportăm absolut nici o consecinţă. Nimic nu poate fi mai fals decât această imagine despre Dumnezeu. S-ar putea să fim foarte surprinşi, să aflăm, că în viaţă totul se plăteşte, sau în limbaj biblic: ,,ce samănă omul aceea va şi secera.”(Gal.6:7) Chiar dacă morile lui Dumnezeu macină încet ele macină sigur. Este adevărat, că în cazul celor necredincioşi, scadenţa uneori este amânată până la ziua de apoi, ca expresie a îndelungei răbdări a lui Dumnezeu, însă copiii Săi, plătesc totul aici pe pământ, dupăcum spune Pavel: ,,Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.”(1Cor.11:32) In ceea ce ne priveşte, scopul acestei pedepse, nu este ispăşirea păcatelor, deoarece această pedeapsă a purtat-o Hristos pe cruce, în locul nostru, ci disciplinarea părintească conform Evrei 12:6-11: ,,Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă Sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, Sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.’’ Aşadar: orice gând, gest, atitudine, vorbă, faptă, se adună în buncărul morii lui Dumnezeu, şi la vremea hotărâtă uriaşele ei roti încep să macine încet dar sigur.
Este interesant de observat, cum s-a întâmplat aceasta în cazul poporului Israel, în călătoria lor prin pustie. Au crezut că se pot ridica împotriva lui Dumnezeu, prin: murmure, nemulţumiri, cârtiri, instigări la răzvrătire şi păcat fără să li se întâmple nimic. Însă mare le-a fost uimirea, când au fost siliţi să recunoască pe pielea lor, că Dumnezeu nu poate fi badjocorit.
După un an de la ieşirea lor din Egipt, aflându-se la muntele Sinai, pentru primirea legilor si poruncilor divine, Dumnezeu porunceşte lui Moise, să facă numărătoarea poporului. Rezultatul numărătorii: şase sute trei mii cinci sute cincizeci de bărbaţi, de la douăzeci de ani în sus, din cele unsprezece seminţii, şi douăzeci şi două mii bărbaţi de la vârsta de o lună în sus, din seminţia leviţilor, afară de femei şi copii. Trecuseră patruzeci de ani de la această numărătoare, timp în care poporul lui Dumnezeu pribegiseră prin pustie, suportând pedeapsa lui Dumnezeu. Descrierea acestei pribegii, o găsim cuprinsă între capitolele zece şi douăzeci şi cinci din cartea Numeri. Interesant, doar cincisprezece capitole, pentru a descrie cei mai cumpliţi patruzeci de ani, din istoria poporului Israel. Acum, iată-i în câmpia moabului, şi pe Dumnezeu cerându-i lui Moise să facă încă odată numaratoarea poporului. Cifrele sunt foarte asemănătoare cu cele de acum patruzeci de ani: şase sute una mii şapte sute treizeci de bărbaţi de la vârsta de douăzeci ani în sus, din cele unsprezece seminţii, si douăzeci şi trei mii bărbaţi de la vârsta de o lună în sus, din seminţia leviţilor, afară de femei şi copii. Comparând, strict din punct de vedere statistic, cele două recensăminte, s-ar putea trage concluzia că numărul poporului a rămas constant în tot acest timp. Privind mai atent dincolo de cifre, se observă un lucru foarte ciudat: nici un bărbat din popor nu are mai mult de şaizeci de ani, iar ca sa fim mai precişi doar doi depăşesc această vârstă, iar într-o perioadă în care omul putea atinge cu uşurinţă o sută de ani, faptul acesta este cu atât mai şocant. Iată un popor la care îi lipsesc batrânii! Iată un popor blestemat să-i fie luaţi bărbaţii în floarea vârstei, şi să fie compus din nişte copii! Iată o ironie a sorţii, dar nu a sortii, ci a lui Dumnezeu care aşa a ştiut să răspundă celor care au hotărât că e mai bine să se întoarcă în Egipt sub motiv că femeile şi copiii lor vor fi de jaf! Nu sunt în măsură să dau un răspuns la întrebarea, dacă cei care au pierit în pustie sunt în rai sau nu. Aceasta este treaba lui Dumnezeu, însă ştiu că Dumnezeu leagă lungimea zilelor, cât şi fericirea de pe pământ, de trăirea unei vieţi în frica de Domnul: ,,Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” -este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă- „ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ.”’’ (Efes.6:1-3) ,, Fiule, nu uita învăţăturile mele, şi păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îţi vor lungi zilele şi anii vieţii tale, şi-ţi vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia: leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările. Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău! Aceasta va aduce sănătate trupului tău, şi răcorire oaselor tale. Cinsteşte pe Domnul cu averile tale, şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grînarele îţi vor fi pline de belşug, şi teascurile tale vor geme de must.’’(Prov.3:1-10) ,, Dacă cineva blăstămă pe tatăl său şi pe mamă-sa, i se va stinge lumina în mijlocul întunericului’’. (Prov.20:20) ,, Căci cel ce face răul n-are nici un viitor, şi lumina celor răi se stinge’’.(Prov.24 :20) ,,Ferice de omul care găseşte înţelepciunea, şi de omul care capătă pricepere! Căci câştigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al argintului, şi venitul adus de ea este mai de preţ decât aurul ; ea este mai de preţ decât mărgăritarele, şi toate comorile tale nu se pot asemui cu ea. În dreapta ei este o viaţă lungă; în stânga ei, bogăţie şi slavă’’.(Prov.3:13-16)
Am putea continua multă, vreme citind texte biblice care condiţionează lungimea şi fericirea vieţii de o trăire în ascultare de Dumnezeu, dar să revenim la cei patruzeci de ani şi la nisipurile pustiei, care au înghiţit fără milă trupurile unui popor întreg. Acest lucru nu s-a produs deodată, însă când roţile morii lui Dumnezeu s-au pus în mişcare, ele nu s-au mai oprit, până când au rămas în viaţă doar Iosua şi Caleb.
În cele ce urmează aş dori să urmărim câteva din principiile după care macină morile lui Dumnezeu :
1. Morile lui Dumnezeu încep să macine destul de târziu Dumnezeu oferă o perioadă de graţie copiilor Săi care greşesc, fără a începe procesul judecăţii disciplinative. Această perioadă de graţie, este expresia îndelungei răbdări a lui Dumnezeu, şi are ca scop oferirea şansei pocăinţei. În această perioadă Dumnezeu îşi copleşeşte poporul cu bunătăţi, avertismente, semnale de alarmă, toate având ca scop provocarea la pocăinţă. Dumnezeu a trecut cu vederea nouă situaţii în care Israel a ispitit pe Domnul, prin faptele lui, timp în care s-a limitat la a le trimite mici pedepse de atenţionare, si abia dupa a zecea răzvrătire a poporului, Dumnezeu rosteşte sentinţa usturătoare, sau cu alte cuvinte, roţile morii lui Dumnezeu au început să macine. (Num,14:21-23) Dumnezeu, nu este genul de persoană, care abia aşteaptă ca omul să păcătuiască şi în clipa următoare, să se năpustească asupra lui cu tunete şi fulgere. Dumnezeu îi acordă omului răgaz, timp în care conştiinţa intră în acţiune, Duhul Sfant îl cercetează, biserica îl mustră, prorocul îi vesteşte judecata, si păcătosului i se oferă şansa pocăinţei. Dacă, însă, toate aceste expresii ale dragostei lui Dumnezeu sunt călcate în picioare, atunci roţile morii judecăţii lui Dumnezeu se pun în mişcare.
Însă, se întâmplă un lucru foarte ciudat, legat de acest timp de graţie. De foarte multe ori, omul nu ştie să profite de acest har spre a se pocăi, ci îl foloseşte spre a se adânci şi mai mult în păcat.,, Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire Hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.’’ (Ecles.8:11) Omului i se pare, că dacă Dumnezeu nu l-a trăznit în clipa în care a păcătuit, nici n-o va face niciodată, si acest lucru devine fatal pentru foarte mulţi dintre ei. Acest adevăr ne conduce la cel de-al doilea principiu pe care vreau să-l amintesc, şi care sună în felul următor :
2. Când roţile morilor lui Dumnezeu s-au pus în mişcare, nu mai este cu putinţaă să fie oprite. Când Dumnezeu închide o uşă, nimeni nu mai poate s-o deschidă, indiferent despre ce uşă ar fi vorba: uşa corabiei lui Noe din Genesa, uşa Canaanului din Numeri 14, porţile Templului în anul şaptezeci sau ale Ierusalimului în anul o sută treizeci, uşa răbdării a harului sau a mântuirii lui Dumnezeu. După ce Dumnezeu a închis uşa, pocăinţa nu mai are valoare, lacrimile nu mai impresionează pe nimeni, rugăciunile nu mai pot produce nici un efect. După răzvrătirea de la Cades-Barnea poporul s-a pocăit, s-a suit pe vârful muntelui, declarând că este gata să pună mâna pe ţara Canaanului, şi a pornit la luptă. Israeliţii au plâns au fost cuprinşi de o jale mare, Moise a mijlocit pentru ei ca şi în situaţiile anterioare, însă totul a fost zadarnic. Nimic nu mai putea răsturna situatia. Hotărârea a fost luată. Morile lui Dumnezeu s-au pus în mişcare:,, Dar cât este de adevărat că Eu Sunt viu şi că slava Domnului va umplea tot pământul, atât este de adevărat că toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea, şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustie, şi totuşi M-au ispitit de zece ori acum, şi n-au ascultat glasul Meu, toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da, şi anume, toţi cei ce M-au nesocotit, n-o vor vedea. Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh, şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni. Amaleciţii şi Canaaniţii locuiesc valea aceasta: deci, mâine, întoarceţi-vă, şi plecaţi în pustie, pe calea care duce spre Marea Roşie.” Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Până când voi lăsa această rea adunare să cîrtească împotriva Mea? Am auzit cîrtirile copiilor lui Israel, care cîrteau împotriva Mea. Spune-le: „Pe viaţa Mea!” zice Domnul „că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi cîrtit împotriva Mea, nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, în afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun. Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustie, şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustie. După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi. Eu, Domnul, am vorbit! În adevăr, aşa voi face acestei rele adunări, care s-a unit împotriva Mea; vor fi nimiciţi în pustia aceasta şi în ea vor muri.”(Num.14 :21-35)
Cred, că experienţa lui Israel, ar trebui să ne determine să ne cutremurăm din temeliile fiinţei noastre, deoarece Pavel ne avertizează : Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.(1Cor.10 :11) ,,Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?’’(Rom.6 :1-2) Cei care tratează cu uşurinţă harul lui Dumnezeu, şi îşi permit să stăruie în păcat pe motiv că Dumnezeu nu face nimic, se află într-un foarte mare pericol şi dacă nu se trezesc foarte repede, vor cunoaşte şi o altă faţă a lui Dumnezeu pe care nimeni n-ar dori s-o vadă: un Dumnezeu mânios, un Dumnezeu care stă împotrivă, un Dumnezeu care îşi retrage mâna Sa binecuvântată, un Dumnezeu care striveşte cu mâna Sa, şi în care este grozav lucru să cazi….
…….dar sa ne indreptam atenţia şi spre un al treilea principiu :
3. Pentru slujitori morile lui Dumnezeu au un regim special de funcţionare. Da aşa cum aţi citit. Pentru slujitori morile lui Dumnezeu au un regim special de funcţionare. Nu este vorba despre un regim de părtinire, de discriminare, sau favorizare a slujitorilor, ci dimpotrivă. Dumnezeu este mai exigent cu liderii, decât cu oamenii de rând, din popor. ,,Cui i s-a dat mult i se cere mult’’. Dacă cineva din popor ar fi păcătuit, ca Moise sau ca Aaron, Dumnezeu i-ar fi acordat multe circumstanţe atenuante, însă aceasta este cu neputinţă în cazul liderilor. Ei L-au văzut pe Dumnezeu atât de aproape, au primit de sus un har atat de mare, şi prin urmare li s-au dat şi responsabilităţi pe masura harului primit. Si apoi, dacă mai adăugăm, faptul că păcatul unui simplu om din popor îl afectează doar pe el, eventual familia lui, şi câţiva din jurul lui, însă păcatul unui lider, afectează întregul popor, înţelegem că Dumnezeu a fost drept cand le-a zis: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau.”(Num.20 :12) Cuvinte similare cu acestea îi spusese Dimnezeu şi lui David după ce a păcătuit: ,,Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut, va muri.”(2Sam.12 :14)
Iată-l deci pe Aaron pe muntele Hor, în timp ce este dezbrăcat de veşmintele preoţeşti, pe care le-a purtat patruzeci de ani înaintea poporului şi înaintea lui Dumnezeu: întâi i se ia mitra de pe cap cu placa de aur, apoi pieptarul pe care era săpat Urim si Tumim, apoi efodul, mantia de sub efod, brâul şi tunica, urmând ca fiul său Eleazar să fie imbrăcat cu ele. Aaron, însă, avea să fie îngropat acolo, deşi era încă plin de viaţă, nu era bolnav, dar avea de suferit o pedeapsă pentru păcatul de a-L fi necinstit pe Dumnezeu, în faţa poporului. Iată-l şi pe Moise, la rândul său, pe vârful muntelui Pisga, scrutând cu privirea sa, încă ageră, hotarele ţării în care curge lapte şi miere, dar în care i se interzisese să intre, pentru cel puţin următorii o mie patru sute de ani, până la evenimentul schimbării la faţă. Iată-l pe marele om al rugăciunii, pe cel mai mare mijlocitor pământean al poporului, care a stat de nenumărate ori ca o stâncă între Dumnezeu si popor obtinându-i iertarea. Iată-l deci: refuzându-i-se răspunsul afirmativ la două din cele mai arzătoare rugăciuni ale sale: prima era pentru popor, în care cerea iertarea si anularea celor patruzeci ani de pribegie prin pustie, iar a doua era personală, în care cerea pentru sine îngăduinţa de a intra în ţara promisă. Însă pentru lideri morile lui Dumnezeu au un regim special, şi Moise trebuie să moară deşi ,,vederea nu-i slabise si puterea nu-i trecuse’’.
Mă îngrozesc la gândul că şi eu sunt slujitor, că am primit de la El har peste har, si că de prea multe ori L-am necinstit pe Dumnezeu înaintea poporului. Dar în acelaşi timp mă mir şi mă întreb: de ce îmi acordă atâta timp de graţie?. De ce are atâta răbdare cu mine? De ce încă nu m-a pedepsit? Cum se face că încă n-am fost strivit între roţile uriaşe şi aspre ale morilor lui Dumnezeu? Parafrazându-l pe Pavel îmi vine să strig: O adâncul bogăţiei, bunătăţii şi răbdării lui Dumnezeu, cât de nepătrunse sunt îndurările Lui şi cât de neânţelese sunt milostivirile Lui ! Parcă aud si acum după trei mii cinci sute de ani, venind dinspre Sinai, ecoul cuvintelor care au putere să dea fiori, chiar şi celei mai împietrite inimi: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”
În prezenţa acestui minunat Dumnezeu, pe de-o parte, trebuie să ne odihnim în îndelunga Sa răbdare şi bunătate, dar pe de altă parte, trebuie să ne cutremurăm datorită mistuitoarei Sale sfinţenii şi dreptăţi. Răspunsul la întrebarea cum se împacă aceste două atitudini, ne este dat în ceea ce Biblia numeşte taina evlaviei. Evlavia este o combinaţie de îndrăzneală cu frică, de curaj si teamă. Înaintea lui Dumnezeu poţi să stai liniştit, liber, relaxat, plin de încredere, dar tot înaintea Lui trebuie să te înfiori până-n adâncul fiinţei, să te cutremuri până la a te îngrozi, pentru că Dumnezeu este un ,,foc mistuitor’’. Aşa se apropia si Moise de Domnul: cel care vorbea cu Dumnezeu faţă în faţă ca nimeni altul, a rostit si neverosimilele cuvintele ,,sunt ingrozit şi tremur’’.
Creştinul echilibrat, respiră din bunătatea lui Dumnezeu, dar pulsează din sfinţenia Sa. Cine pierde din vedere bunătatea lui Dumnezeu se va sufoca, dar cine pierde din vedere sfinţenia lui Dumnezeu va sucomba. Oricare din aceste două extreme este foarte primejdioasă. Un dumnezeu bun care permite omului să facă orice, a scăpat lucrurile de sub control si nu merită închinare, iar un dumnezeu drept care nu are milă de păcătoşi se transformă într-un tiran şi nu merită să fie iubit.
În concluzie: Iată lucrurile pe care am intenţionat să le invăţăm despre Dumnezeu:
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu plin de bunătate, bogat în răbdare, având resurse inepuizabile de iertare, îngăduinţă şi înţelegere faţă de slăbiciunile noastre. Putem să ne apropiem de El plini de încredere indiferent cât de grav ar fi păcatul nostru. El niciodată nu ne va izgoni, oricât de adâncă ar fi prăpastia în care am cazut. Pocăinţa sinceră ne va aduce totdeauna reabilitarea.
Dar să nu ne treacă cumva prin cap ideea că putem ,,profita’’ de bunătatea lui Dumnezeu. Să nu ni se cuibărească cumva în minte gândul, că-L putem purta pe Dumnezeu după deget, că putem tolera în viaţa noastră gânduri rele sau vorbe urâte, fapte murdare sau relaţii rupte pe motiv că Domnu-I bun. Cine procedează în felul acesta intră de bună voie în cel mai periculos joc din lumea aceasta; joc în care totdeauna câştigătorul este Dumnezeu, şi pierdantul este omul.
Iar cât despre lideri: ,,cui i s-a dat mult i se cere mult’’.Nu-I invidiaţi, ci mai degrabă rugaţi-vă pentru ei. Dumnezeu se poartă mai aspru cu ei decât cu ceilalţi din poporul Său. Da, întradevăr, au un har mai mare, dar şi povara pe care o poartă pe umeri este mai grea. Judecata de care au parte, deasemenea, este mai aspră. Vezi Iacov 3 :1 ,,Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră’’.
Fie ca purtarea noastră să fie vrednică de Dumnezeul pe care îl avem.

Anunțuri

Posted on Decembrie 3, 2011, in Predici scrise. Bookmark the permalink. 2 comentarii.

  1. Domnul Iisus să va binecuvânteze cu har, pace și dragoste ca prin înțelepciunea care vine de sus să puteți scrie cat mai multe predici. amin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: