Ferice de cei săraci în duh.

Matei 5: 3

Neprihănirea pe care Domnul Isus ne cere să o căutăm şi să o dobândim, este aceea descrisă în fericiri, şi apoi exemplificată practic, în tot restul predicii de pe munte. Acolo sunt prezentate trăsăturile de caracter, care fac cel mai bine diferenţa, dintre creştin şi necreştin, dintre copilul lui Dumnezeu şi fariseu. Dar aceste trăsături de caracter, nu sunt dobândite prin naştere naturală, ci prin intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu. De aceea prima dintre fericiri este: ,,Ferice de cei săraci în duh.” Încă de la bun început, Domnul Isus ne atrage atenţia, foarte clar, asupra faptului că această neprihănire, nu-şi are originile în noi, nu vine dintr-o bogăţie a duhului nostru personal şi n-o putem obţine prin propriile noastre eforturi personale. Chiar din primele cuvinte, ni se comunică foarte clar, faptul că predica de pe munte, este ceva ce noi nu putem împlini, sub nici o formă, prin puterile noastre. Prima dintre fericiri, este cheia pentru înţelegerea tuturor celorlalte, şi chiar a întregii predici de pe munte. Cine nu a înţeles ce înseamnă sărac în duh, şi cine nu a devenit sărac în duh, n-are rost să meargă mai departe, deoarece îşi pierde vremea degeaba, şi când va ajunge la situaţii în care va trebui să aplice versete precum: ,,Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,” va zice că astea sunt teorii frumoase dar irealizabile; utopii la fel ca cele propovăduite de către Marx şi Engels. În cele ce urmează vă propun să descoperim împreună: ce înseamnă sărac în duh şi cum se poate ajunge în felul acesta?
1.Ce înseamnă sărac în duh?
Starea de a fi sărac în duh, descrie o atitudine a omului faţă de sine, sau atitudinea corectă a omului faţă de sine; Un mod de a se vedea pe sine, sau modul corect de a se vedea pe sine. De fapt ,,sinele” acesta reprezintă cea mai mare problemă cu care se confruntă omul în căutarea după neprihănirea lui Dumnezeu. Ascultaţi-l pe fariseu cum se roagă: ,,Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu Sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” (Lc.18:11-12) Problema fariseului era tocmai acest ,,eu” atotprezent şi atotsuficient în neprihănirea cu care se prezenta înaintea lui Dumnezeu. De aceea Domnul Isus spune: ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” (Mat.16:24) A fi sărac în duh înseamnă renunţarea la ,,Eu” ca sursă de încredere în viaţă.
-Această primă fericire subliniază cel mai clar diferenţa radicală dintre creştin şi lume. O câtă importanţă are pentru lume credinţa în mijloacele proprii, în puterea sinelui, şi în exprimarea propriei personalităţi. Peste tot auzi rostindu-se cuvintele magice: ,,trebuie să crezi în tine”. Prin aceste cuvinte, omul s-a aplecat deja ca să se închine înaintea sinelui. Dacă vrei să reuşeşti într-o profesie, trebuie ca prin priviri, vorbe, atitudini, să laşi tuturor impresia că eşti o persoană de succes, astfel încât ei să spună: ,,acesta este omul de care avem nevoie”. Omul căutat de societatea contemporană este: omul atotputernic, cu ochii pătrunzători, care ştie totdeauna ce vrea, conştient de puterile sale înăscute, mândru, cu sânge rece, rezistent la uzură psihică, ambiţios, capabil să înfrunte orice fel de problemă. Acesta este prototipul care ajunge în vârful piramidei, în toate structurile societăţii: afaceri, politică şi din păcate uneori chiar şi în biserică. Unele anvoane au fost transformate în scene de teatru, unele servicii divine au devenit spectacole unde se cultivă vedetismul şi se elogiază puterea umană. Avem predicatori cu un limbaj impecabil care oricând s-ar putea înscrie la cuvânt şi la tribuna parlamentului, însă prea puţini umpluţi de puterea Duhului. Avem programe religioase care satisfac până şi gusturile celor mai pretenţioşi consumatori, însă prea puţine servicii divine în care să se arate slava Domnului. Dar totuşi ce înseamnă a fi sărac în duh? Nu voi încerca să răspund la această întrebare prin nişte definiţii abstracte şi sofisticate din care să nu pricepem nimic, ci voi da nişte exemple biblice de oameni săraci în duh.
-Ghedeon. După ce Îngerul Domnului îi cere lui Ghedeon să izbăvească pe Israel de madianiţi, acesta pune următoarea întrebare: ,,Rogu-Te Domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel?” Parcă-l văd pe Ghedeon făcând inventarul resurselor sale personale: ,,Casa mea este cea mai săracă din Israel, iar eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu. Armata lui Israel este o adunătură de fricoşi, şi la cel mai mic semnal două treimi o vor lua-o la fugă. Ceilalţi sunt nedisciplinaţi şi neobijnuiţi cu greutăţile unui război, şi abia dacă voi reuşi să adun vreo trei sute de soldaţi adevăraţi. Despre arme ce să mai vorbesc, o singură sabie în toată ţara, cu care nu am face faţă situaţiei nici dacă s-ar aşeza duşmanii în urma ei la coadă ca şi la pâine. Singura noastră şansă ar fi dacă ar începe să se taie între ei, sau dacă am merge să ne batem cu ulcioarele, şi trâmbiţele de la famfară. Aşa că Doamne noi vom birui doar dacă vei lupta Tu pentru noi. De aceea strigătul nostru de luptă va fi: Sabia Domnului şi a lui Ghedeon.” Asta înseamnă a fi sărac în duh.
-Moise. Priviţi-l la rugul aprins, şi urmăriţi cu câtă insistenţă îşi prezintă totala sa incompetenţă şi insuficienţă în a îndeplini lucrarea lui Dumnezeu. Nu seamănă deloc cu luptele pentru funcţii şi întâietate din culisele bisericilor noastre.
-David. Ascultaţi-l pe David atunci când Dumnezeu îi promite o casă veşnică în Hristos: „Cine Sunt eu, Doamne Dumnezeule, şi ce este casa mea, de m-ai făcut să ajung unde Sunt? Şi încă atât este puţin înaintea Ta, Doamne Dumnezeule! Tu vorbeşti despre casa robului Tău şi în viitor. Şi binevoieşti să înveţi pe un om cu privire la aceste lucruri, Doamne Dumnezeule! Ce Ţi-ar putea spune David mai mult? Tu cunoşti pe robul Tău, Doamne Dumnezeule! După cuvântul Tău, şi după inima Ta, Tu ai făcut toate aceste lucruri mari, ca să le descoperi robului Tău! Ce mare eşti Tu, Doamne Dumnezeule! Căci nimeni nu este ca Tine, şi nu este alt Dumnezeu în afară de Tine, după tot ce am auzit cu urechile noastre. Este oare pe pământ un singur neam care să fie ca poporul Tău, ca Israel pe care a venit să-l răscumpere Dumnezeu, ca să facă din el poporul Lui, ca să-Şi facă un Nume şi ca să facă pentru el, pentru ţara Ta, minuni şi semne, izgonind dinaintea poporului Tău pe care l-ai răscumpărat din Egipt, neamuri şi pe dumnezeii lor? Tu ai întărit pe poporul Tău Israel, ca să fie poporul Tău pe vecie; şi Tu, Doamne, Te-ai făcut Dumnezeul lui.” (2Sam.7:18-24)
Din exemplele amintite, sărac în duh înseamnă două lucruri: În primul rând, renunţare la orice sursă personală de încredere şi a o considera inadecvată. (înţelepciune, forţă, frumuseşe fizică,avere, relaţii cu persoane influente, sănătate, alţi oameni, familia, religiozitatea, etc) În al doilea rând, înseamnă a te agăţa cu disperare de Dumnezeu şi a trăi viaţa în totală dependenţă şi ascultare de El. Însuşi Domnul Isus a fost sărac în duh. El nu s-a bizuit pe nimic altceva decât pe pelaţia Sa cu Tatăl.
2.Cum se poate deveni sărac în duh?
Am afirmat deja că prin naştere naturală nu suntem săraci în duh. Nici societatea în care trăim nu ne ajută cu nimic în sensul acesta. Renunţarea la resursele personale de încredere şi ancorarea cu toată fiinţa în Dumnezeu, este lucrul care se realizează cel mai greu în viaţa creştinului. Uneori acest proces durează zeci de ani, alteori este nevoie de multă suferinţă, necazuri şi încercări. Acesta este motivul pentru care trezirile spirituale întârzie să apară. Ne vine foarte greu să aruncăm din mână tot ce avem, pentru a ne prinde cu toată puterea de Dumnezeu.
Pasul hotărâtor, care ne ajută să devenim săraci în duh, este acela de a înceta să mai privim la noi înşine şi a începe a privi la Dumnezeu. Când privim la noi înşine, fie ne încredem în ceea ce vedem, fie ne descurajăm de lucrurile descoperite. Nici încrederea în sine nici complexul de inferioritate nu au ce căuta în viaţa creştinului. Când privim la Dumnezeu, se întâmplă două lucruri foarte importante cu noi: În primul rând, ne vedem toate falimentele şi toată insuficienţa în a atinge standardul neprihănirii cerute de Dumnezeu. (Isaia 6:1-5) În al doilea rând, ne luminăm de bucurie, ne îndrăgostim de Dumnezeu, şi ne umplem de plinătatea Sa, la fel ca Moise, Pavel sau Stefan. (Ps.34:5)
Dar întrebarea care se pune este următoarea: ,,Unde putem să Îl vedem pe Dumnezeu?”. În orice caz nu la televizor. Acolo vedem violenţă, femei, păcat, şi destrăbălare. Nu pe bagnota de 100 de Euro sau Lei, deoarece pe acestea este imprimat chipul lui Mamona. Nu în vitrinele bine luminate ale hipermarketurilor nici în maşini luxoase. Nu în falnicile clădiri zgârie-nori, nici în strălucirea bijuteriilor în bătaia razelor de soare. Pe Dumnezeu Îl putem vedea: în Scriptură, în Hristos, în natură şi în istorie. In funcţie de locurile la care privim mai des, vom avea predispoziţie spre încredere în sine sau spre sărăcie în duh. Dacă privim mereu la om şi la realizările sale, vom fi copleşiţi de un sentiment al propriei importanţe şi vom aluneca spre încredere în sine. Dacă privim mereu la Dumnezeu şi la realizările Sale, vom fi copleşiţi de un sentiment al nevredniciei noastre personale şi vom înclina spre încredere în El.
Problema este că foarte greu reuşim să ne luăm privirea dinspre om, materie, bogăţie şi să ne-o mutăm spre Scriptură, Hristos, Dumnezeu. Dumnezeu se luptă în fiecare zi cu omul, spre a-l determina să se oprească din îngâmfarea şi trăirea sa independentă, spre a-l motiva să se întoarcă cu faţa spre El şi să se încreadă pe deplin în Creatorul Său. Sirenele morţii, instalate pe acele mici dubiţe roşii, care aleargă cu mare viteză pe străzile noastre, şi care fac până şi pe un câine să tresară şi să schelelăie, răsună zilnic în urechile noastre, vrând parcă să ne trezească la o altă realitate decât aceea cu care suntem preocupaţi atât de mult. Locuinţa morţilor îşi îngroaşă zilnic rândurile, prin tot felul de nenorociri, accidente, morţi năprasnice, toate acestea întâmplându-se destul de aproape de noi. Economiile naţiunilor se clatină, guvernele se schimbă, totul pare să intre în blocaj. Dar oare pricepem noi ceva din toate acestea? Se opreşte cineva să interpreteze din punct de vedere spiritual toate aceste lucruri, ca un adevărat proroc al Domnului, sau ne alăturăm şi noi analiştilor politici şi economici? Peste tot întâlnim oameni cu nervii întinşi la maxim, gata să cedeze la cea mai mică perturbaţie. Ne certăm, claxonăm, trecem pe roşu, doar pentru a ajunge la timp la destinaţie. Dar unde vrem să ajungem? Nu vedem că Dumnezeu ne stă împotrivă? Ne luptăm cu apele, cu zăpezile, înălţăm diguri, construim case din oţel, le dotăm cu paratrăznete, şi le asigurăm contra dezastrelor, pentru a ne ţine departe de mânia lui Dumnezeu. Ce-ar trebui să mai facă Dumnezeu pentru a înfrânge mândria noastră, şi pentru a ne îngenunchia în faţa autorităţii Sale? Mergem la biserică aşa cum ne permit treburile cotidiene, iar dacă se întâmplă să mai fim sensibilizaţi din când în când printr-o predică, totul durează până în clipa în care am coborât scările, apoi uităm totul şi o luăm de la capăt, zicând sau gândind: ,,Doamne nu am nevoie de Tine. Mă descurc şi singur. Stiu să fur, ştiu să mint, nu mă las călcat în picioare de nimeni, iar pentru liniştirea conştiinţei am găsit foarte avantajoasă religia cărturarilor şi fariseilor, pe care o practic de treizeci de ani.” Această mentalitate este cauza principală care ne ţine departe de binecuvântările lui Dumnezeu, şi doar când ea va fi schimbată cu mentalitatea omului sărac în duh, Dumnezeu va începe să lucreze.
În concluzie:
Împărăţia cerurilor este doar pentru cei săraci în duh. Pentru cei care îşi vor face timp să se oprească din alergarea lor şi să mediteze la absurditatea trăirii vieţii fără Dumnezeu. Pentru cei care vor înţelege că a-ţi lua viaţa în propriile tale mâini este echivalent cu a intra într-o mlaştină, unde eşti sortit să-ţi epuizezi cu zi ce trece toate resursele proprii, iar în loc de a te ridica să te afunzi tot mai adânc cu fiecare mişcare, zbatere sau zvâcnire, până la pieire. Nu vi se pare că acestea sunt coordonatele pe care se desfăşoară viaţa zilelor noastre? Alergăm din ce în ce mai mult pentru din ce în ce mai puţin? Nu observaţi mlaştina? Unde vreţi să mai mergem? Împărăţia cerurilor este pentru cei care vor înţelege şi vor declara falimentul lor total în cârmuirea vieţii prin propriile resurse, le vor abandona pentru totdeauna şi se vor arunca cu tot ce au în braţul Domnului strigând: ,,Doamne ai milă de mine, păcătosul!”
Când ajungem în punctul acesta se întâmplă ceva foarte minunat. Dumnezeu coboară în inima noastră, dupăcum spune Isaia: ,,Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar Sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.” (57:15) De ce doar atunci? Pentru că doar în inima zdrobită şi mâhnită Dumnezeu are libertate deplină să lucreze. Doar cei săraci în duh îi permit Domnului să se manifeste în viaţa lor. David a experimentat şi el această frângere şi a exclamat: ,,Jertfele plăcute lui Dumnezeu Sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită. În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului, şi zideşte zidurile Ierusalimului!” (Ps.51:17-18) De ce duhul zdrobit este jertfa plăcută lui Dumnezeu? Pentru că doar prin el Dumnezeu Îşi poate revărsa binefacerile asupra Sionului şi poate binecuvânta zidurile Ierusalimului. Aceasta este fericirea celui sărac în duh: Fericirea scăpării de tirania sinelui, fericirea de a-L găsi pe Dumnezeu, fericirea trăirii în prezenţa Sa şi fericirea experimentării tuturor binefacerilor şi binecuvântărilor Sale.
,,O Doamne fă ceva cu noi. Ieşi-ne în cale fiecăruia. Pune capăt nebuniei noastre. Opreşte-ne din alergarea noastră prostească. Dacă este necesar, fă-ne praf toate pricinile noastre de încredere, chiar dacă aceasta doare. Dă-ne înţelepciunea să privim spre Tine, şi să strigăm după ajutorul Tău. Doamne ai milă de noi păcătoşii!”

Anunțuri

Posted on Februarie 13, 2012, in Predici scrise. Bookmark the permalink. 3 comentarii.

  1. MICH LIVIU CRISTIAN

    Da ai dreptate Vasilică ,îmi place cum gândești ,îmi place și mesajul acestei predici.Doamne ,dacă trebuie,dă cu noi de pământ să ne trezim odată.Ai milă și îndurare ,Doamne ,nu trimite judecata Ta peste noi.În Numele Lui ISUS .Amin.

  2. Vreau sa stiu daca cei care au anumit handicap mintal sau ce din Africa,de exemplu,care nu le este descoperit foarte mult din cea ce este bine sa spunem, ii putem incadra in „cei saraci in duh”?

    • Sărăcia la care se referă Domnul Isus, în fericiri, nu are de a face cu trupul ci cu Duhul. Am întâlnit suficienţi oameni retardaţi mintal, dar foarte aroganţi şi încrezuţi, şi am întâlnit destui oameni foarte înzestraţi, din punct de vedere mintal, dar smeriţi şi dependenţi de Dumnezeu.
      A fi sărac în duh înseamnă a recunoaşte că fără Dumnezeu nu eşti nimic şi că fără El nu poţi face nici lucrul cel mai mic.Înaintea lui Dumnezeu, superinteligentul nu are nici un avantaj, iar cel fără minte, pe calea Domnului, nu poate să se rătăcească. (Isaia 35:8)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: