Ferice de cei milostivi

(Matei 5:7)
Odată cu această fericire, ajungem la un punct de cotitură în expunerea Domnului Isus. Asistăm la o schimbare de accent şi de perspectivă în ce priveşte descrierea caracterului creştin. Dacă în primele patru fericiri, Domnul Isus abordează omul prin prisma nevoilor sale, a conştientizării şi soluţionării acestora, în următoarele patru, priveşte la creştin din perspectiva consecinţelor care decurg din împlinirea nevoilor sale. Primele patru fericiri le condiţionează pe următoarele. Cu alte cuvinte nu putem fi milostivi, cu inima curată, împăciuitori, şi prigoniţi pentru neprihănire, dacă mai întâi nu am devenit săraci în duh, deprinşi cu plânsul, milostivi, flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Viaţa de creştin nu poate fi începută cu efectele ci cu cauzele. Mântuirea începe cu împlinirea nevoilor, apoi se ajunge la experimentarea efectelor. Cine sfidează acest avertisment, şi totuşi se încumetă să meargă mai departe, va dobândi neprihănirea cărturarilor şi fariseilor nu a Domnului Isus Hristos. Spre neprihănirea lui Hristos, trebuie să trecem neapărat prin: şocul constatării sărăciei spirituale, prin agonia lacrimilor pocăinţei, prin zdrobirea şi frângerea lăuntrică a îmblânzirii personale şi prin arşiţa dogoritoare a foamei şi setei după neprihănire. Acesta este parcursul spiritual în urma căruia ajungem să fim săturaţi. În prezenţa Sa, înţelegem că tot ce am crezut, în trecut despre noi înşine este fals, că toate lucrurile în care ne-am pus nădejdea sunt înşelătoare, şi că toate proptele pe care ne-am sprijinit viaţa s-au prăbuşit în gol. Atunci ajunsem să ne scârbim de noi înşine, într-o aşa măsură încât ne copleşesc lacrimile şi suspinele. Conştienţi de nevrednicia noastră personală, încetăm a ne mai îndreptăţi în faţa celor care ne jignesc şi ne dispreţuiesc. Renunţăm la a ne mai apăra drepturile şi la a ne dovedi superioritatea în faţa semenilor noştri. Începem să ne îndrăgostim de Dumnezeu, dorind cu disperare să fim umpluţi de neprihănirea Sa. Acesta este momentul în care Dumnezeu începe să ne sature, să ne umple şi să ne îmbogăţească. Primul lucru pe care ni-l sădeşte în inimă este o atitudine de milă şi dragoste supranaturală pentru semeni, şi în special pentru cei care ne fac rău.
Haideţi în continuare să discutăm mai pe larg, ce înseamnă a fi milostiv, cum se poate ajunge milostiv şi ce înseamnă că cei milostivi vor avea parte de milă.
1.Ce înseamnă a fi milostiv?
Ca să înţelegem mai bine semnificaţia acestei virtuţi, haideţi mai întâi să vedem ce nu înseamnă a fi milostiv. A fi milostiv nu înseamnă a trece uşor cu vederea peste păcatele altora. A fi milostiv, nu înseamnă a fi orb la ceea ce fac cei din jur, nici a-ţi întoarce privirile în altă parte. În lumea de astăzi, în care cei mai mulţi oameni nu cred în justiţie, dreptate sau disciplină, om milostiv este considerat cel care închide ochii în faţa călcărilor de lege, care zâmbeşte cu îngăduinţă şi zice că nu-i nici o problemă. Dar în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. Când îţi intră ceva în ochi, dovadă de milă nu dă cel care zice: ,,mi-e milă de tine şi nu vreau să te ating”, ci cel care zice: ,,mi-e milă de tine, de aceea vreau să te ajut cu tot ce pot, chiar dacă atingerea mea îţi va produce, pentru moment, un plus de disconfort”. Din punct de vedere spiritual, a avea milă de fratele nostru, nu înseamnă a-l lăsa să stea liniştit în păcat, ci a face tot ce ne stă în putinţă pentru a-l scoate de acolo. Lui Iosif i-a fost milă de fraţii săi, dar cu toate acestea n-a trecut cu vederea peste trădarea lor. El nu era adeptul unor relaţii superficiale, clădite pe vorbe goale contrazise de problemele nerezolvate ale trecutului, ci a unor relaţii trainice zidite pe pocăinţă şi iertare.
Prin urmare, ce înseamnă a fi milostiv? Putem defini mila sau îndurarea în comparaţie cu harul. Harul este asociat cu oamenii şi păcatele lor. Mila este asociată cu oamenii şi nenorocirile lor. Harul priveşte spre problema păcatului ca întreg, pe când mila priveşte spre oameni confruntaţi cu consecinţele păcatului lor. Harul este ceva ce poate fi acordat doar de către Dumnezeu, iar mila este ceva ce poate fi acordat şi de către noi. Milă înseamnă să-l vezi pe cel care păcătuieşte ca pe o victimă a diavolului, şi să faci tot ce îţi stă în putinţă spre a-l smulge de acolo. Cel mai bine se vede câtă milă avem, atunci când cineva păcătuieşte împotriva noastră. A fi milostiv înseamnă să ai o atitudine de bunătate în locul uneia de răzbunare. Lui Ştefan i-a fost milă de cei care aruncau în el cu pietre, de aceea în loc să-i urască s-a rugat pentru ei.
2.Cum se poate deveni milostiv?
Răspunsul la această întrebare a fost dat deja. Atitudinea de a fi milostiv este o consecinţă care decurge din experimentarea primelor patru fericiri. Cel care parcurge cu seriozitate drumul acesta, va fi schimbat în mod radical de Dumnezeu, în ce priveşte atitudinea şi modul de a-i privi pe cei care păcătuiesc sau trec prin diferite necazuri. Să urmărim deci cum decurge atitudinea de milă din primele patru fericiri:
-Ferice de cei săraci în duh. Un om sărac în duh, nu va condamna nici nu va critica pe nimeni, deoarece cel mai vrednic de judecată şi pedeapsă este tocmai el însuşi. În concepţia lui, cel mai mare păcătos şi cel mai nevrednic om de pe faţa pământului este chiar în propria persoană. El nu va găsi niciodată pe cineva mai condamnabil, vrednic de asprime sau chiar de moarte decât pe sine. Această stare va conduce inevitabil la o comportare cu mai multă milă faţă de semeni decât faţă de sine. Sărăcia în duh şi atitudinea de cruzime, răzbunare sau răutate sunt incompatibile între ele. Lipsa milei, vorbeşte despre o problemă cu mult mai gravă, şi anume: necunoaşterea lui Dumnezeu şi încrederea în sine şi neprihănirea proprie.
-Ferice de cei ce plâng. Între milă şi plâns există o mare legătură. Deseori mila este acompaniată de lacrimi. Când cel milostiv nu-l mai poate ajuta cu nimic pe cel sărman, atunci poate începe să plângă pentru el. Lipsa milei este asociată cu râsul ironic, sarcastic, dispreţuitor, badjocoritor, sau de sus. Omul nemilostiv este restant şi la acest capitol.
-Ferice de cei blânzi. Omul blând a renunţat la competiţia cu cei din jur pentru supremaţie. El nu mai reacţionează la jigniri, provocări, sau altfel de atacuri asupra propriei persoane. Prin urmare nu are nici un motiv de răzbunare, sau de a face rău celor de lângă el. Cu alte cuvinte, piedicile din calea exprimării milei au fost îndepărtate. Doar cei sălbatici nu ştiu ce este mila.
-Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Omul flămând şi însetat după neprihănire, va fi flămând şi însetat şi după cultivarea milei faţă de semeni, deoarece mila este parte integrantă a neprihănirii lui Dumnezeu. În predica de pe munte, una dintre formele de manifestare a neprihănirii lui Dumnezeu este milostenia: ,,Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. Tu, deci, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (Mat.6:1-4)
Deci a fi milostiv este o consecinţă naturală a cultivării caracterului creştin descris în fericiri. Pornind pe drumul trasat de către El în predica de pe munte, nu facem altceva decât să-I permitem lui Dumnezeu să realizeze în noi neprihănirea Sa.
3.Ce înseamnă că cei milostivi vor avea parte de milă?
Aceasta nu sună cumva a neprihănire dobândită prin fapte? Versetul acesta face parte dintr-o categorie de texte care trebuie interpretate cu atenţie şi prudenţă. Iată câteva texte asemănătoare: ,,şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6:12, Greceşte: Lasă-ne datoriile noastre, cum şi noi am lăsat pe ale datornicilor noştri.); ,,Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.” (Matei7:2); pilda robului nemilostiv (Matei 18:21-35), etc. Toate aceste texte cât şi alte similare, au o cheie comună de interpretare, şi vizează acelaşi principiu spiritual. Haideţi să vedem despre ce este vorba:
3.1. În primul rând, niciunul dintre aceste texte nu se aplică celor necredincioşi ci copiilor lui Dumnezeu. Predica de pe munte este adresată fiilor, nu păgânilor. Cei milostivi despre care se spune că vor avea parte de milă, ei deja au avut parte de milă, şi aceasta s-a întâmplat atunci când nu au avut nici un merit. Cei ce se roagă ca Dumnezeu să le acorde iertarea în funcţie de modul în care îşi iartă şi ei greşiţii, deja au experimentat-o, şi aceasta s-a întâmplat atunci când nu aveau nici o putere de a ierta pe alţii. Cei cărora Domnul Isus le spune că vor fi judecaţi cu aceeaşi judecată cu care judecă şi ei pe alţii, şi că li se va măsura cu aceeaşi măsură cu care măsoară şi ei altora, deja au beneficiat de anularea sentinţei celei mai crunte judecăţi şi li s-a măsurat total diferit decât au măsurat ei altora. Robului nemilostiv din Matei 18, când strigă după îndurare, nu i se cere mai întâi să facă nişte fapte de caritate faţă de tovarăşii săi, ci mila îi este acordată sută la sută gratuit prin mila stăpânului. Aceasta a fost anulată ulterior, când s-a dovedit că este nevrednic de ea.
Prin urmare, niciunul din aceste texte, nu contrazice cu nimic, doctrina mântuirii prin Harul lui Dumnezeu. Dumnezeu când mântuieşte pe cineva, îl iartă, şi îi măsoară, fără a ţine cont de nimic ce ar fi legat de trecutul bun sau rău al acestuia. Deci: cei cărora li se adresează Domnul Isus, prin cuvintele acestei fericiri, deja au fost mântuiţi prin har.
3.2.În al doilea rând, de la copiii Săi, Dumnezeu aşteaptă un anumit tip de comportament, care să le confirme noua lor identitate. Versetul cheie al predicii de pe munte este 5:20: ,,Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” O simplă citire a capitolelor 5-7 din Matei, evidenţiază că standardele morale trasate celor care vor să moştenească Împărăţia Cerurilor, sunt foarte înalte. Dar aceasta nu înseamnă că ele sunt atinse prin propriile noastre puteri. Prin puterile noastre, singura neprihănire la care putem ajunge este cea a cărturarilor şi fariseilor. Neprihănirea lui Dumnezeu, este opera exclusivă a lui Dumnezeu. Primele patru fericiri demonstrează cu prisosinţă acest lucru.
Cînd Domnul Isus spune: ,,Ferice de cei milostivi căci ei vor avea parte de milă”, El se adresează unor oameni care au experimentat deja, în mod nemeritat mila lui Dumnezeu, care au devenit copii ai Lui, şi care dacă urmează drumul Fericirilor, vor ajunge ca Dumnezeu, adică milostivi. Dacă cineva nu ajunge milostiv, înseamnă că a călcat în picioare mila divină care i-a fost acordată. Pentru el fericirile sunt o teorie goală, iar neprihănirea lui Dumnezeu este departe de preocupările şi priorităţile sale. El este doar un creştin cu numele, străin de tot ce a spus Domnul Isus în predica de pe munte. El a intrat de bună voie în categoria fariseilor, refuzând lucrarea lui Dumnezeu în el, şi zădărnicind harul lui Dumnezeu pentru viaţa sa.
La fel se interpretează şi versetele Matei 6:12 şi 7:2: Cine nu-şi iartă aproapele calcă în picioare iertarea lui Dumnezeu acordată lui, prin urmare nu este vrednic de ea. Cine judecă cu asprime pe cel de lângă el, demonstrează că inima lui a rămas complet neatinsă şi neschimbată de lucrarea harului divin, şi că în viaţa lui totul este fals ca în cazul fariseilor. Pilda robului nemilostiv este o ilustraţie practică a acestui principiu. Robul nemilostiv a primit iertarea fără merite, prin har. Dar faptul că inima lui a rămas la fel de neagră, crudă şi nemiloasă ca mai înainte demonstrează că a călcat-o în picioare nefiind vrednic de ea.
Prin urmare, cei milostivi vor avea parte de milă, deoarece doar ei demonstrează că în viaţa lor, harul lui Dumnezeu n-a fost zadarnic, ci şi-a atins scopul, realizând în ei neprihănirea care asigură intrarea în cer.
În concluzie:
Mântuirea este prin har, dar realitatea ei în viaţa omului este dovedită prin fapte. ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efes.2:10) Una din faptele pregătite pentru noi de către Dumnezeu este mila. Cine nu umblă în ea, conform textului biblic: Nu este zidit în Hristos.
Ne aflăm în faţa unui test sigur care ne indică cu precizie, dacă suntem ai Domnului sau nu. Omul Domnului poate fi identificat prin faptul că are milă de slăbiciunile, păcatele şi neputinţele altora.
Evident că în această atitudine sfântă trebuie să creştem zilnic până când vom avea o inimă la fel ca şi a Domnului Isus.

Posted on Februarie 22, 2012, in Predici scrise. Bookmark the permalink. 1 comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: