Ferice de cei împăciuitori

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.
Înainte de a aprofunda această fericire, aş dori să observăm puţin modul în care se armonizează toate fericirile între ele şi formează un tot unitar. Am afirmat deja în mesajele anterioare, că primele patru fericiri au de a face cu nevoile omului: cu conştientizarea şi împlinirea acestora, iar următoarele patru au de a face cu consecinţele care decurg din viaţa celui care şi-a găsit împlinirea nevoilor sale reale, în Dumnezeu. Tot în mesajele anterioare, am observat că fericirea care realizează trecerea de la nevoile omului la consecinţele împlinirii acestora este fericirea a patra. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire căci ei vor fi săturaţi.
Vă rog să vă imaginaţi fericirile, ca pe un munte, care are o parte de urcuş şi o parte de coborâş. La urcare avem fericirile unu, doi, trei şi patru, care exprimă nevoile omului.  În vârful muntelui cei săraci şi însetaţi după neprihănire sunt săturaţi, apoi urmează coborârea unde avem celelalte patru fericiri, care exprimă consecinţele care decurg din viaţa celor care au fost deja săturaţi de Domnul. Imaginaţi-vă că muntele despre care vorbim este muntele schimbării la faţă. Pe vârful muntelui are loc săturarea sufletului în prezenţa lui Dumnezeu. Acolo spunem împreună cu Petru: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” (Mat.17:4) Ca să ajungi pe vârful muntelui, şi să te bucuri de slava Domnului împreună cu Petru, trebuie mai întâi să parcurgi urcuşul primelor patru fericiri. Trebuie să treci prin şocul sărăciei spirituale, constatând că nimic bun nu locuieşte în tine şi că despărţit de El nu poţi face nimic. Trebuie să parcurgi porţiunea de drum numită ,,agonia lacrimilor pocăinţei” în care din stâncă şi cremene să te transformi în lacrimi pentru a deveni mai uşor de modelat. Apoi urmează panta numită ,,zdrobirea îmblânzirii” în care natura sălbatică şi fioroasă trebuie să fie îmblânzită de Domnul. Cea mai cruntă porţiune de urcare se numeşte: ,,arşiţa foamei şi setei după Dumnezeu” în care simţi că te usuci pe picioare tânjind de dor după prezenţa lui Dumnezeu. Odată parcurse în întregime aceste patru etape, ajungi pe platoul muntelui schimbării la faţă, unde te bucuri din plin împreună cu Domnul Isus şi cu ucenicii de slava lui Dumnezeu. Atunci sufletul tău îşi găseşte împlinirea şi fericirea după care a tânjit atâta vreme, şi simţi că nu ai mai pleca niciodată de acolo. Dar nu după mult timp, eşti întrerupt din extaz de glasul Domnului care te cheamă să cobori de pe munte. De ce, dacă totul este atât de frumos? Pentru că la poalele muntelui există oameni cu probleme şi necazuri mari, care au nevoie disperată de nişte persoane transformate de prezenţa lui Dumnezeu. La coborârea de pe munte, ucenicii înţeleg ce înseamnă, ferice de cei milostivi căci ei vor avea parte de milă, în confruntarea cu îndrăcitul care îi aştepta în vale. Acolo ei descoperă importanţa de a avea inima curată, spre a putea porunci cu autoritate duhurilor rele, ca să iasă din om. Astfel ei devin nişte împăciuitori, propovăduind vrăjmaşilor evanghelia păcii. Dar procedând în felul acesta, nu fac altceva decât să atragă asupra lor tot dispreţul, ura şi persecuţia lumii, deoarece astfel de oameni sunt ţinta numărul unu a atacurilor diavolului. Imediat după coborârea de pe muntele schimbării la faţă Domnul Isus le vorbeşte ucenicilor despre moartea Sa. (Mat.17:22-23)
Să privim puţin la fericiri şi dintr-o altă perspectivă. Primele patru fericiri vizează mai mult relaţia omului cu Dumnezeu. Omul firesc zice: ,,N-am nevoie de Dumnezeu, mă descurc singur” Parcurgând paşii indicaţi în primele patru fericiri, se rezolvă relaţia omului cu Dumnezeu. Omul ajunge să capituleze în faţa lui Dumnezeu, şi devine hrănit şi săturat în prezenţa Sa. Odată rezolvată relaţia cu Dumnezeu, aceasta influenţează şi relaţia cu semenii. Aceasta se întâmplă parcurgând următoarele patru fericiri. Omul devine milostiv, curat la inimă , împăciuitor, şi nu reacţionează negativ la persecuţiile celor din jur. Deci iată ce minunat se armonizează aceste învăţături ale Domnului Isus, formând un tot unitar.
Dar haideţi să ne apropiem puţin de a şaptea fericire: ,,Ferice de cei împăciuitori căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.”
Ce înseamnă a fi împăciuitor?
1.A fi împăciuitor înseamnă a avea un caracter paşnic, a fi un om de pace care inspiră la armonie.
Există o categorie de oameni care poartă în ei sămânţă de scandal. Ei nu sunt sănătoşi dacă undeva lucrurile merg bine. Profesiunea lor de credinţă este să producă certuri, dezbinări şi partide. Ei simt o responsabilitate extraordinară în direcţia aceasta. Atunci se simt bine când reuşesc să se certe cu toată lumea şi să-i pună pe toţi cap în cap. Aşa procedează în casele lor, în biserică şi ori pe unde ajung. Pe ei pacea îi plictiseşte şi îi face să se simtă inutili. Mereu sunt în căutare de prilejuri pentru a provoca, aţâţa sau ademeni pe cineva în capcanele lor. Atunci se simt vedete când reuşesc să se certe cu păstorul cu primarul sau cu directorul intreprinderii. Pe aceşti oameni Biblia îi numeşte nebuni. Şi tot Biblia îi avertizează pe cei înţelepţi să nu se pună cu nebunii, deoarece cu nebunul n-ai cum s-o scoţi la capăt, şi pe nebun nu-l poţi învăţa înţelepciunea.
Există o altă categorie de oameni, care au în ei sămânţa păcii. Unde apar ei toate spiritele încinse la maxim se liniştesc. Simpla lor prezenţă sau privire, detensionează relaţiile, alungă norii negri ai urii şi face să răsară soarele păcii şi al iubirii. Ei sunt specialişti în dezamorsarea conflictelor gata să explodeze. Prin natura de sus sunt paşnici, blânzi şi uşor de înduplecat. Astfel de oameni reprezintă o binecuvântare pe unde ajung. De fapt fiecare creştin autentic trebuie să fie un astfel de om. Tu te-ai întrebat vreodată din care categorie faci parte?
2.A fi împăciuitor înseamnă a interveni, potrivit Scripturii, în situaţii de conflict, pentru a aduce pace.
Există conflicte peste tot în jurul nostru. Există conflicte între soţi, în care cei doi ajung până în pragul divorţului. Există conflicte între fraţii de corp, în care pentru bani sau alte motive ajung mai rău ca nişte duşmani. Există conflicte în biserică, dezbinări şi partide. Există dezbinări între colegi, vecini sau prieteni.
A fi împăciuitor presupune a trăi în pace cu toţi oamenii, întrucât atârnă de tine. Ce nu atârnă de tine, lasă în seama lui Dumnezeu.
A fi împăciuitor presupune a ajuta pe cei aflaţi în conflict să ajungă la pace. Metoda biblică pentru realizarea acestui lucru este descrisă în 2 Timotei: ,,Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri. Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.” (23-26) Despre aceste lucruri am vorbit mai pe larg în mesajul intitulat: ,,Metoda biblică de soluţionare a conflictelor” care poate fi citit la adresa: ,,https://predicipredici.wordpress.com/2012/03/17/metoda-biblica-de-solutionare-a-conflictelor/ ” de aceea nu voi insista aici asupra lor.
A fi mediator în situaţii de conflict, este una din cele mai dificile slujbe. Aceasta se datorează superficialităţii cu care oamenii sunt obijnuiţi să soluţioneze conflictele. Puţini sunt dispuşi să se lase confruntaţi cu păcatele lor de relaţii, şi mai puţini sunt dispuşi să-şi ceară iertare pentru ele, şi foarte puţini sunt dispuşi să se pocăiască de ele. Cei mai mulţi trăiesc după dictonul că timpul rezolvă problemele, iar când după luni sau ani de zile ajung din nou în faţa lui Iosif, pe care cândva l-au trădat, adoptă atitudinea oamenilor de treabă, şi mai au şi pretenţia ca Iosif să le vorbească şi să le zâmbească frumos. Se tot întreabă ce are Iosif cu ei de-i prigoneşte atât de tare şi de ce nu este la fel de curtenitor ca ei. Ba mai au şi cutezanţa să-l acuze de lipsă de pocăinţă. Sunt realităţi crute trăite, dragilor. Dar fiindcă tot veni vorba de Iosif, oare care a fost motivul pentru care, o vreme, Iosif le face tot felul de ,,şicanii”, abia după aceea dezvăluindu-şi înaintea lor adevărata identitate? Iosif i-a iertat pe fraţii săi cu mult timp înainte ca aceştia să vină în Egipt. Altfel Domnul n-ar fi fost cu el. Dar atunci când Iosif s-a văzut din nou în faţa fraţilor săi, s-a întrebat ce tip de relaţie trebuia să lege cu ei. Cum trebuia să-i considere? Avea cel puţin trei opţiuni: fraţi aşa cum ar fi fost normal să fie, oameni de treabă, aşa cum singuri s-au numit, sau duşmani aşa cum au demonstrat faptele lor din trecut. Cu fraţii ai un anumit gen de relaţii: bazate pe părtăşie, unitate şi dragoste. Cu oamenii de treabă ai un alt gen de relaţii: te vezi mai rar cu ei şi le zâmbeşti frumos pe stradă. Cu duşmanii ai alt gen de relaţii: cel puţin faci ce l-a sfătuit Pavel pe Timotei: ,, Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui. Păzeşte-te şi tu de el, pentru că este cu totul împotriva cuvintelor noastre.” (2Tim.4:14-15) Pe ce bază să aleagă una dintre aceste variante. Aici a avut rol comportamentul lui Iosif cu iscoadele, cu paharul ascuns la gura sacilor, şi cu Beniamin care trebuia să-i rămână rob. Iosif dorea să vadă dacă aceşti oameni ticăloşi ş-au pocăit între timp şi şi-au schimbat atitudinea lor faţă de fraţi. Faptul că fraţii lui nu l-au recunoscut l-a ajutat mult în sensul acesta. Aţi auzit despre povestea prinţului bogat care s-a îndrăgostit de o fată săracă, şi care pentru a se convinge dacă fata aceea îl va iubi pentru ceea ce este el sau numai pentru averea sa, alege să se deghizeze în om sărac. Mijlocirea lui Iuda pentru Beniamin, şi substituirea lui în locul acestuia, cât şi remuşcările lor pentru fapta crudă săvârşită cu ani în urmă, l-au convins pe Iosif că fraţii lui s-au pocăit, şi că-şi poate dezvălui identitatea. Pe oamenii de treabă poţi să-i respecţi, iar la duşmani poţi să le întorci răul cu bine, dar părtăşie nu poţi avea decât cu fraţii sfinţi. C.G. Finney spunea că există două tipuri de dragoste: dragostea binevoitoare pe care trebuie să o avem faţă de toţi oamenii şi dragostea aprobativă pe care o putem avea doar pentru sfinţi. Chiar şi Dumnezeu iubeşte în felul acesta. El face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi, dar are părtăşie numai cu sfinţii. De aceea Finney spune că trebuie să ne rugăm mai mult pentru sfinţire decât pentru unitate şi dragoste, deoarece doar între sfinţi se pot realiza acestea. Deci, a fi împăciuitor, nu înseamnă a fi un pacifist superficial, care lasă problema păcatului nerezolvată, ca să nu supere pe cineva, afişând un zâmbet ieftin, care vrea să spună: ,,Lasă că totul va fi bine.” Va fi bine doar dacă ne pocăim cu adevărat de păcatele săvârşite împotriva fraţilor noştri.
3.A fi împăciuitor înseamnă a fi un propovăduitor al împăcării omului cu Dumnezeu.
,,Şi toate lucrurile acestea Sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, deci, Suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor.5:18-20)
A fi un mesager al împăcării presupune: să fi tu însuţi împăcat cu Dumnezeu, să ai trimitere de la El, putere, mesaj şi autoritate.
De fapt, aici trebuie spus un lucru esenţial: Nu poţi să-l împaci pe cineva cu un duşman al său, până când nu s-a împăcat mai întâi cu Dumnezeu. Împăcarea cu semenii vine în urma împăcării cu Dumnezeu. Când un om ajunge să aibă pace cu Dumnezeu, aceasta îi afectează în mod decisiv toate celelalte relaţii pe care le are. De aceea, principala noastră chemare, nu este să ne cheltuim tot timpul şi toată energia cu tot felul de mizerii, bârfe, şi conflicte interminabile generate de nişte oameni fireşti care n-au nici o dorinţă să se împace cu Dumnezeu. În loc de a ne lupta cu pumnul în vânt, sau cu morile de vânt, ca don quijote, trebuie să mergem direct la ţintă, adică la problema relaţiei cu Dumnezeu. Totdeauna un conflict pe orizontală, este generat de o problemă în relaţia pe verticală. Iată câteva întrebări de bază pe care trebuie să le punem unei persoane aflate în conflict cu alte persoane: ,,Care este relaţia ta cu Dumnezeu? Cum stai cu părtăşia zilnică cu Dumnezeu? Cum stai cu citirea Bibliei şi rugăciunea? Cum stai cu sfinţirea? Există în viaţa ta vreun păcat care te-a separat de Dumnezeu?” Vom constata că atunci când aceste probleme se rezolvă, conflictul dispare aproape de la sine.
În concluzie:
Cei împăciuitori vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu. De ce? Pentru că doar ei seamănă cu Tatăl lor. Cei neâmpăciuitori, şi ei seamănă cu tatăl lor, adică cu Diavolul. Lucrurile sunt foarte clare şi simple, numai noi le complicăm mereu, deoarece nu ne place pocăinţa. Testul paternităţii mele este următorul: Ce se întâmplă acolo unde apar eu? Ce vine împreună cu mine? Pacea, unitatea, dragostea, sau războiul, dezbinarea şi ura? Cine-i Tatăl meu? Cine-i Tatăl tău? Aici nu contează câtă teologie cunoşti. Mai multă teologie ca ,,dracu” nu ştim niciunul dintre noi. Aici contează cu cine te asemeni: cu Hristos sau cu Satana. Eşti om de pace sau om de scandal?