Săptămâna mare: Ciclul încercărilor

Agonie sufletească, umplere cu putere de sus, trecerea prin cuptorul suferinţelor şi schimbarea răului în bine prin înviere: Iată patru etape prin care a trecut Domnul Isus în săptămâna mare. Mergând pe drumul acesta, Hristos l-a biruit pe Diavolul şi ne-a adus mântuirea. Ca om, a suferit sufleteşte la vederea ceasului care se apropia. Ca purtător al naturii noaste firave, a avut nevoie de întărire divină. Ca Dumnezeu-Om a ieşit biruitor din cuptorul suferinţelor, iar ca Dumnezeu a ieşit biruitor asupra morţii prin înviere.
Privite din planul doi hermeneutic, aceste evenimente ne oferă şi un ciclu spiritual după care se realizează creşterea noastră duhovnicească şi după care obţinem biruinţele pe tărâm spiritual. Eu am numit acest ciclu: ciclul încercărilor. Este dacă vreţi, un fel de motor în patru timpi al creştinului. Apostolul Pavel se roagă să cunoască părtăşia suferinţelor Lui. Prin această părtăşie cu suferinţele Lui, copiii lui Dumnezeu ajung să cunoască şi părtăşia biruinţelor Lui. Nu există înviere fără moarte, har fără smerenie, putere fără zdrobire, cunună fără cruce nici biruinţă fără agonie şi frângere. Domnul Isus a trecut pe aici, şi acesta este drumul pe care ni l-a trasat şi nouă. Biblia ne vorbeşte despre crucea Lui cât şi despre crucea noastră.
În continuare vă propun ca privind la experienţa Domnului Isus şi să învăţăm câte ceva despre drumul pe care îl avem de parcurs şi noi.
1.Agonia sufletească.
Nimeni nu poate cunoaşte pe deplin, nici experimenta în întregime agonia morţii prin care a trecut Domnul Isus în grădina Gheţimani. Cei trei ucenici n-ar fi rezistat nici măcar să privească la chinurile Domnului Isus, darmite să şi treacă prin ele. De aceea au fost lăsaţi deoparte, să participe la suferinţele Domnului Isus de la distanţa de la care o puteau suporta. Medicul şi evanghelistul Luca, ca bun cunoscător al suferinţelor omeneşti, descrie cel mai plastic acest episod: ,,Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură din piatră, a îngenuncheat, şi a început să Se roage, zicând:Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuş, facă-se nu voia Mea, ci a Ta. Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” (Lc.22:41-44) Noi uneori când trebuie să bem paharul cu anumite păcate şi răutăţi din viaţa noastră sau din viaţa altora, simţim că ne cufundăm în abisul agoniei morţii, dar oare prin ce-o fi trecut Domnul Isus când în paharul Lui s-au acumulat păcatele şi răutăţile tuturor oamenilor din toate locurile şi din toate timpurile. Probabil agonia Lui a fost: agoniile noastre ridicate la puterea infinit. Dacă mai adăugăm şi faptul că El n-a păcătuit niciodată, cred că formula matematică propusă nu este departe de realitate. Câteodată El ne dă harul nu numai să credem în El dar să şi suferim împreună cu El. Dar ce sunt suferinţele noastre pe lângă ale Sale? Este adevărat că atunci când ne aflăm în faţa paharului păcatelor şi răutăţilor personale sau ale celor din jur avem senzaţia că iadul întreg şi-a deschis gura ca să ne înghită, dar de fapt acesta nu face altceva decât să ne ajute să avem părtăşie mai profundă cu suferinţele lui Hristos, să ne curăţească şi să ne ridice la o nouă dimensiune în viaţa spirituală. Fiecare creştin adevărat, în viaţa de credinţă are de trecut şi prin perioade de agonie sufletească, ca reacţie la răul din interiorul lui şi din afara lui. Aceste perioade de agonie sufletească pot fi identificate prin următoarele caracteristici: Chin sufletesc, lacrimi şi suspine, rugăciuni fierbinţi, nopţi albe, cercetarea vieţii, pocăinţă de orice păcat, ancorarea încrederii cu disperare numai în Dumnezeu. Agoniile sufleteşti, sunt parte integrantă din itinerarul pe care trebuie să-l parcurgă fiecare copil al lui Dumnezeu. Pe acolo a trecut Domnul Isus, David, prorocii şi apostolii Domnului. Nu este deloc plăcut dar necesar. Am avut şi eu harul de câteva ori în viaţă, să străbat această vale a umbrei morţii, şi am constatat că aceasta este cu putinţă de străbătut, atunci când îţi dai seama că ea nu este valea morţii, ci a ,,umbrelor” morţii. Este adevărat că şi umbrele de multe ori au putere să ne sperie, însă ele nu au putere să ne rănească, deoarece sunt iluzorii. Agoniile sufleteşti sunt o problemă de minte şi de percepţie a realităţii. Ca să ne poată câştiga sufletul, diavolul prima dată caută să ne câştige mintea. De aceea armele sale cele mai puternice sunt amăgirea, intimidarea, ameninţarea şi urletul. Însă copiii lui Dumnezeu îşi predau mintea lor lui Dumnezeu spre a fi păzită, iar când trec prin valea amintită în Psalmul 23 îşi dau seama că totul se reduce la o chestiune de imagini şi sunete, adică umbre inofensive. Apostolul Pavel ne spune: ,,Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2Tim.1:7)
2.Întărire divină.
Asociat cu agonia din Gheţimani, este umplerea cu putere de sus. ,,Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.” După această umplere divină, Domnul Isus a putut să stea drept în faţa gloatei formate adhoc, venită cu săbii şi cu ciomege ca să-L ducă la judecată ca pe un criminal. A putut să-i întrebe blând: ,,Pe cine căutaţi”, a avut putere să reacţioneze liniştit la sărutul trădării lui Iuda, şi Şi-a păstrat bunătatea intactă, putând să se ocupe cu delicateţe de urechea tăiată a robului marelui preot. Tordeauna după agonia din grădina Gheţimani vine umplerea cu putere de sus. Pot să afirm cu tărie din experienţa personală, că lucrul acesta se petrece fără excepţie, aşa cum afirmă şi fiii lui Core: ,,Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul, şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii. Este un râu, ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, Sfântul locaş al locuinţelor Celui Prea Înalt. Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină; Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. Neamurile se frământă, împărăţiile se clatină, dar glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte de groază. Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărîmat arcul, şi a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu Sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.”(Ps.46)
3.Trecerea prin cuptorul suferinţelor.
La ieşirea din Gheţimani, pentru Domnul Isus, punctul critic al încercării deja trecuse. Umplut cu putere de sus, însoţit de Tatăl ceresc, a trecut biruitor prin dispreţul vorbelor, durerea loviturilor şi sfâşierea trupului Său fizic până la ultimul strigăt.
Lucrul acesta se petrece la fel cu price copil al lui Dumnezeu. După ce ai câştigat lupta în rugăciune, după ce ai fost întărit de Domnul, te duci cu bucurie şi încredere spre tot ce urmează: Glasurile celor care te huiduiesc răsună cu putere, dar tu auzi doar liniştea plină de pace şi armonie a cerului. Biciul brăzdează urme adânci în sufletul sau carnea ta, dar tu te odihneşti în Domnul. Cununa de spini deschide izvoare de sânge pe inima sau fruntea ta, dar tu sinţi doar dezmierdarea caldelor braţe de Tată. Cuiele pătrund adânc în tine, dar tu te relaxezi în Domnul. Pumnii încleştaţi la maxim, te azvârle ca pe o minge de cârpe dintr-o parte în alta, dar tu simţi doar legănatul plin de duioşie al Celui care nu-şi părăseşte niciodată fiii. Trupul tău vlăgiut şi epuizat se frânge sub povara mare a crucii, dar omul dinlăuntru este mai puternic ca niciodată. Cu fiecare clipă cu care respiraţia îţi devine din ce în ce mai imposibilă, iar inima din ce în ce mai aproape de frângere, de fapt tu te contopeşti mai mult cu Hristos, devenind părtaş la suferinţele Lui ca să poţi deveni părtaş şi biruinţelor Sale.
Cert este faptul că Dumnezeu stabileşte la ce temperatură să fie încins cuptorul: de şapte ori mai mult ca de obicei, sau de şaptezeci de ori câte şapte mai mult ca de obicei.
În cuptor trebuie să intri cu mentalitatea tinerilor din Babilon: ,,Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului din aur pe care l-ai înălţat!”(Dan.3:16-18) Deasemenea, în cuptor trebuie să-ţi ancorezi viaţa în 1Corinteni 10:13: ,,Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”
4.Schimbarea răului în bine prin înviere.
În Iacov 1:2-4 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.” Cînd Dumnezeu consideră că răbdarea şi-a făcut desăvârşit lucrarea, experienţa cuptorului suferinţelor încetează şi începe învierea. Pentru Domnul Isus cuptorul a trebuit încins la maxim, iar pentru noi Dumnezeu stă cu ochii pe termometru şi pe credinţa noastră, iar când consideră că este suficient de încercată, ne scoate de acolo şi urmează schimbarea răului în bine prin înviere.
După o asemenea biruinţă nu mai există duşmani, ei ţin de o existenţă anterioară. Nu mai există lovituri, strigăte, lacrimi, durere sau suferinţă. Nu mai există ziduri, uşi încuiate şi nici un fel de legături. După o astfel de biruinţă există doar viaţă din belşug, putere, ungere divină, har şi minuni. Există doar bucurie, desfătare, roadă şi mântuire. În acel moment ai ajuns deja pe o nouă treaptă spirituală de cunoaştere a lui Dumnezeu, de asemănare cu El şi de implicare în lucrare. Atunci cerul se deschide, binecuvântările de sus încep să curgă, iar trezirea spirituală începe. Cei răi dau dosul, copiii lui Dumnezeu se bucură iar oamenii încep să-L caute pe Domnul.
În concluzie:
Ciclul încercărilor este metoda lui Dumnezeu prin care ne ridică din treaptă de slavă în altă treaptă mai înaltă de slavă, până în ziua când vom fi ca El, aşa cum spune Pavel corintenilor: ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2Cor.3:18) Pentru că este vorba de a privi slava Domnului, Domnul Isus a vorbit despre suferinţele şi moartea Sa ca despre arătarea slavei lui Dumnezeu în El. Cel mai bine vedem slava lui Dumnezeu în mijlocul încercărilor. În timp ce pietrele curgeau spre Stefan, acesta a văzut cerul deschis şi pe Fiul Lui Dumnezeu stând la dreapta Tatălui.
Prin ciclul încercărilor Duhul Sfânt lucrează în noi în fiecare zi procesul morţii şi al învierii, până la Marea Înviere când vom fi ca El şi pentru totdeauna cu El. Aleluia.